Cu oarece derută…

Ieri, 1 octombrie, fură Ziua Muzicii, Ziua Cafelei şi, nu în cele din urmă, Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice (probabil, unele, consumatoare de muzică şi, dacă starea sănătăţii le permite, chiar de cafea), mai zisă (neoficial) şi Ziua Pensionarilor. Nu e foarte clar ce înseamnă să fii ori de când devii în percepţia celorlalţi vârstnic (texte administrative ne induc ideea că ar fi vorba despre inşi de peste 65 de ani, gata de pensionare ori pensionaţi gata), mai clar e că la modă a devenit ca oamenilor care au adunat (mulţi…) ani să li se zică „seniori” (şi nu bătrâni-veterani ori – Doamne fereşte de aşa nepoliteţe! – babe şi moşi; deşi, când îi este cu priinţă, societăţii îi face plăcere să facă apel la strămoşi). La derută, însă ceva mai clar, s-a înrădăcinat pe la noi tradiţia că pensionar poţi fi (ei, n-o lua tocmai în serios, nu şi dumneata!) dinainte de 50 de ani, ba chiar şi cu pensie babană, cum nu oricine capătă de la 65. E vorba aici de adevăraţi seniori ai patriei, după caz energici sau plictisiţi; unii îşi iau a doua slujbă la stat (că încă se poate, deşi se tot vorbeşte cum că nu – depinde de persoană), alţii îşi schimbă doar soţia. Pe alţii, dintre cele două vârste, 50-65, li s-ar anticipa (după cum le-a dat de bănuit premierul, aflat el însuşi slujbaş la stat în aceeaşi categorie de vârstă) ani de slujbă chiar şi după 65. Asta dacă nu vor fi siliţi a deveni pensionari de boală până atunci ori, la fel de rău, şomeri înainte de a îndeplini stagiul de pensie sortit lucrătorilor oarecare. S-a întâmplat ca ieri să aflu că unei colege de liceu, profesoară, i s-au sfârşit zilele. M-a copleşit o tristeţe adâncă… Dar cu gândul la stat (oricum derutat) – căci îi am grija cum şi el mi-o are – mi-am zis că acesta se bucură: a mai scăpat de-a plăti o pensie. De rest, muzică şi cafea!