În 2025 s-au încrustat pe răbojul timpului 50 de ani de când sculptorul Ion Irimescu a donat oraşului izvoarelor sale, Fălticeni, cea mai mare parte a întinsei sale creaţii sculpturale. În 10 februarie 1975 se inaugura în monumentalul Palat al vornicului Alecu Botez-Forăscu, fostul sediu al Prefecturii judeţului Baia, Colecţia de Artă „Ion Irimescu”, devenită muzeu în 1977. La acest jubileu, lăcaşul muzeistic fălticenean, unul dintre cele mai mari aşezăminte de artă sculpturală din Europa, îţi dăruieşte ceea ce creatorul îşi dorise, un portret atotcuprinzător al acestei figuri proteice a artei tridimensionalului de la noi.
Intri în Muzeul de la Fălticeni ca într-o pădure. Nu a pietrelor megalitice de la Stonehenge, care nu au glas. Aici codrul e foşnitor. Corala te învăluie cu toate vocile într-o euritmie a formelor şi sonurilor. În bronz sau piatră, în lemn ori ceramică, sculpturile lui Ion Irimescu vorbesc, pentru că părintele lor, când le-a plămădit, dăruindu-le ceea ce avea mai de preţ din fiinţa sa, le-a hărăzit şi cu darul vorbirii, ca să le spună celor care se ivesc în calea lor cine a fost el, Creatorul. Şi o fac, oficiind precum slujitorii altarelor. Catedrala aceasta, care-i Muzeul de la Fălticeni, are un altar sui-generis anume conceput de meşter, în care el a aşezat, ca în jurul mesei sfinte, pe cele mai dragi odrasle ale sale, sculpturile în bronz, materialul predilect în care a simţit că ceea ce gândul lui gândise căpăta, trecut prin focul cuptoarelor, nu doar strălucirea flăcărilor mereu arzătoare, dar şi glăsuire de clopote de aramă cu viţă de argint, pornind în stoluri de paseri din turnuri de clopotniţe către necuprinderile lumii. Într-unul din pereţii Altarului, sculptorul şi-a scobit o firidă în care stă ca un sfânt, îmbrăţişând smerit turma şi grijindu-se să ţină rânduiala, să plinească porunca, cuvântând pre limba frumuseţii inseminată în gena lor.
În modelarea aliajului, Ion Irimescu atinge înălţimi nebănuite. Compoziţiile sale, ilustrând marile teme abordate într-o carieră strălucitoare, precum muzica, maternitatea, se disting prin impecabila şlefuire a formelor, prin armonia liniei, prin stilizare şi esenţializare rafinată, ce nu-l îndepărtează de natură, marea sa sursă de inspiraţie, dar îl înscriu pe orbita modernităţii timpului său. Lucrările din cuprinsul expoziţiei probează virtuţile sale de continuator al înnoitorului sculpturii universale, care a fost Brâncuşi, aşa cum credea însuşi Ion Irimescu.
În compoziţiile şi portretele în bronz se aude susurul unei muzici care îşi înalţă horbota de sunete aromitoare şi seducătoare, încântând privirea, sufletul, mintea, generând admiraţie pentru meşterul faur, dăruitor al unor frumuseţi cum multe nu-s. Tă-cerea bronzurilor măiestru modelate de Ion Irimescu e una grăitoare de sentimente, trăiri, pentru că metalul rece a devenit, prin mâinile cele zămislitoare, fiinţă ca fapt de artă. O înrourare încântătoare învăluie toate aceste personaje cu aură totemică, ce duc cu gândul la „Himerele” mentorului său Dimitrie Paciurea. E o stare cu pulsiuni de transcendent. Pulsează dogorâtor de sub roşurile cu degradeuri ale celor mai multe statui, ori şoptitor în creaţiile pe care meşterul le-a cuprins într-un moar negru, preluând ceva din plasticitatea artei sculpturale africane. Respiră în asemenea piese duhul viziunilor negritudinii artistice, trecute însă prin matca proprie, dobândind pecete inconfundabilă şi graţie acelui modelaj al perfecţiunii polisajului, ce soarbe lumina. Aceasta devine o a patra dimensiune a modului de exprimare plastică, procedând în maniera lui Rodin, a cărui lecţie şi-o însuşise exemplar cu prilejul şederii la Paris, în anii 1930-1933, ca bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses. Compoziţiilor, plăsmuite mirabil, cu unduiri rapsodice, delicate, parcă imponderabile caligrafii, glăsuind metaforic despre sentimente în arpegii cu un ambitus înalt, când grav, când suav, li se alătură portrete semnate de Ion Irimescu. Sunt creaţiile unui portretist de forţă, care, fără a se îndepărta de model, izbutea să confere unicitate personajelor sale prin luminarea a ceea ce aveau caracteristic caracterial, psihologic, în expresii memorabile. Toate aceste bronzuri sunt înlănţuite într-o horă sui-generis, rotită în spaţiul sacral de expunere. E copleşitoare senzaţia de mişcare, una a sunetelor, a sonurilor arămite, argintate, compunând un Recitativ al formelor, cu lumini şi umbre, cu goluri şi plinuri, armonios alternate. Se succed acorduri de orgă cu cele de lăută într-o magie a luminii, acea lumină chemată savant, cum s-a mai remarcat, să modeleze formele întru desăvârşire. Sunt, potrivit remarcilor fine ale lui Eugen Simion după vizitarea Muzeului de la Fălticeni, „figuri care lasă impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu într-o eternă dimineaţă a lumii”.
Într-adevăr, în acest templu al sculpturii, care este Muzeul de la Fălticeni, operele lui Ion Irimescu vorbesc despre un demiurg de o vitalitate excepţională, cum remarca Amelia Pavel, subtil hermeneut al artelor frumoase. Creaţia sa are aproape durata unui veac. E un interval de timp uriaş în care s-au manifestat toate curentele secolului al XX-lea şi a avut loc o schimbare la faţă revoluţionară a plasticii. Sculptorul a încercat să pătrundă tâlcurile acestor noi modalităţi de exprimare artistică, dar nu s-a supus nici uneia, ci a preluat, creator, tot ceea ce corespundea temperamentului şi modului propriu de a vedea arta, înnobilându-l. A fost statornic în această privinţă. Şi-a urmat nesmintit drumul, construindu-şi discursul propriu, vorbirea ce-şi torcea firul din miezul uceniciei cu Dimitrie Paciurea. Adăuga, după un sever examen critic, ceea ce nu era contrar gândirii sale artistice. Niciodată nu proceda mimetic. Integra ceea ce putea reprezenta cu adevărat o înaintare în planul mesajului şi al expresiei. De fiecare dată, contagiunea aceasta era menită să-l ajute în aspiraţia sa creatoare covârşitoare, să transmită prin ceea ce făurea simţămintele, trăirea sa, să-i bucure pe semenii săi, spre care se îndrepta cu sufletul deschis, poftindu-i să se bucure de miracolul dumnezeiesc al acestei lumii. Şi aceşti semeni, care păşeau în muzeu, pe „limanul” lui, se desprindeau parcă de contingent şi umblau fascinaţi pe tărâmuri în egală măsură ale realului şi imaginarului, sub puterea unei seducţii pe care doar demiurgii o pot face palpabilă. Lucrările de pe acest fabulos plaur, purtat de ape, într-o frisonantă călătorie, plineau ceea ce le ceruse părintele lor, care le lăsase cu limbă de moarte misiunea de a le vorbi despre dânsul. Ascultând povestea meşterului, vizitatorii, privind cu o curiozitate tot mai mare ceea ce meşterise artistul, descopereau uluiţi că în aceste creaţiuni de cele mai felurite forme şi culori sălăşluiau, călătorindu-se către ei, propriile stări, bucuriile, neliniştile, extazul, dar şi spaimele. Avea loc ceva ce gândul nu gândeşte, o deschidere a cămării sufleteşti, o proiectare în lumină a ascunzişurilor, ceea ce arar se întâmplă. Era puterea artei, a transfigurării, a însufleţirii dăruite prin talant la venirea pe lume.
GRIGORE ILISEI
Comentarii