Domnul a hărăzit pământurilor româneşti multe din darurile grădinilor sale, cele ale raiului din ceruri. Acest belşug de frumuseţi şi bogăţii a adus României renumele de loc binecuvântat, dar şi de jinduit tărâm în ochii hulpavi ai căutătorilor de aproape şi de mai de departe ai „spaţiului vital”. Istoricul Gheorghe Brătianu, martir ucis la Sighet de sovietici şi de cozile lor de topor autohtone pentru credinţele sale româneşti, observa amar, în cartea sa despre Marea Neagră, că aceasta e singurul vecin prieten al ţării noastre. Norocul bunei sortiri cereşti l-am schimbat noi înşine nu o dată în istorie în nenoroc. Am săvârşit nelegiuirea fie din ignoranţă, dar, şi nu de puţine ori, prin ticăloasă purtare. Multe au fost şi sunt şi azi tezaurele noastre, de la pământul mănos la zăcămintele naturale, adeseori printre cele mai preţioase din lume. Dar cel mai fără de seamăn filon a fost cel uman, miruit de Dumnezeu, cu puterea braţelor şi cu brianţa minţii. Însă nici faţă de această resursă inestimabilă nu am avut totdeauna grijirea necesară. Şi câtă materie cenuşie nu s-a pierdut iremediabil în curgerea veacurilor! Minereul cel mai nobil şi pur s-a găsit în satul românesc. Veritabilă mină diamantiferă. S-au jertfit pentru a scoate la suprafaţă diamantele şi a le aşeza în cufărul de zestre al acestei naţii dascălii, cei cărora Spiru Haret le-a înţeles misia sacră de apostoli ai neamului şi le-a acordat statutul şi mijloacele pentru a făptui sacerdoţiul întru care erau chemaţi. Când mă gândesc la lucrarea lor, una de însemnătate covârşitoare pentru istoria noastră, am în minte un exemplu de-a dreptul minunat al lucrării ziditoare a acestor semeni, luminători cum au fost supranumiţi, cel al învăţătorilor din satul Şurăneşti, o aşezare rurală ce numără azi ceva mai mult de 700 de suflete. Ei au fost privirea săgetătoare care a ajuns în miezul cel tainic de unde scăpăra genialitatea. Au perceput-o cu acel instinct imbatabil al profesioniştilor breslei, dar nu s-au oprit la atât, ci au făcut ca grăuntele diamantin să germineze şi apoi i-au convins pe părinţi, nevoiaşi, de regulă, să dea mai departe la carte odraslele, oferind ei înşişi sprijin şi mai ales găsind pe acei mecena în stare să ajute spre a se atinge ţelul. Aşa au ieşit din huma acestui umil sat trei iluştri români, biologul Emil Racoviţă, al cărui nume îl are din 1957 satul, anatomistul Grigore. T. Popa şi istoricul Emil Condurachi, savanţi cu rezonanţă internaţională.
Sigur, exemplul apostolilor din Şurăneşti nu e unul singular. În vremea ministeriatului providenţialului Haret, aproape nu era localitate rurală care să nu aibă asemenea figuri luminoase. Lor le datorăm înavuţirea ţării cu oameni de seamă şi cu acea oaste care a dus lupta de propăşire a aşezământului nostru statal. Din păcate, în comunism şi postcomunism, stelele acestea s-au cam stins. Azi, în vremuri de restrişte pentru satul românesc, când sufletul său e ameninţat cu pieirea, apostolatul se cere reînviat şi repus în rosturile sale haretiene. Nu avem de-a face cu o direcţie de acţiune a celor îndrituiţi să acţioneze, ceea ce este regretabil şi păgubitor. Dar există în straturile societăţii conştiinţe încă vii. Simţind primejdia care ne paşte, acestea şi-au asumat misia de zei lari ai atât de valorosului zăcământ de materie cenuşie din lumea satului românesc. Ei sunt apostolii contemporaneităţii. Nu prea mulţi şi hăt departe de cât ar fi nevoie. Reprezintă fructul unei porniri interioare, irepresibile, ca în cazul unei asemenea figuri iconice din universul dăscălimii ruralităţii româneşti, Mihaela Grădinariu, cărturarul de la Râşca, născută, aidoma poetului din Riazan, Esenin, cu satul în glas. Părinţii ei, pre numele lor Zenovia, de loc din Râşca ctitoriei voievodale a lui Petru Rareş, şi Ioan Ţicalo, cu rădăcini într-un sat septentrional, de la graniţă, Sinăuţii Botoşanilor, profesori de har şi de vocaţie, au slujit o viaţă la catedră limba şi literatura română în aşezarea din legendarul ţinut al Fălticenilor. Mihaelei, după şcolirea la prestigiosul Liceu „Nicu Gane” din Fălticeni şi formaţia academică în Iaşi, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde a urmat Literele şi Teologia cu rezultate remarcabile, nu i-a zburat gândul spre alte orizonturi mai făgăduitoare pentru a-şi pune în valoare aptitudinile generoase de om al cărţii şi al cuvântului, al melosului, al liniei şi culorii. Chemând-o cuibul din care se ivise pe lume, şi-a dorit să se întoarcă acasă, să fie dascăl în satul său şi să-i bucure cu viersul ei, tors la strană, pe credincioşii din vatra natală. Şi nu s-a mulţumit cu atât, ci din prima clipă a statornicirii în sat a simţit că e de datoria ei să fie suflet din sufletul comunităţii. Era mereu acolo unde era mai mare nevoie. O durea sufletul că sub ochii ei se pierdeau comori de frumuseţe şi spiritualitate şi de îndată şi-a îndreptat energiile parcă nesecate spre păstrarea acestor odoare. Aşa a luat fiinţă grupul vocal bărbătesc „Flori de măr”. Prin activitatea sa efervescentă şi prezenţa la marile evenimente artistice din ţară şi străinătate, „Flori de măr” demonstra că dragostea de cânt nu murise, ci era vie, doar trebuise să se aprindă flacăra pasiunii. Şi intuind dorinţa consătenelor de a nu rămâne mai prejos decât bărbaţii lor, Mihaela Grădinariu a purces şi la crearea unei formaţii feminine, „Ţărăncuţele de la Jahalia”. Împreună, cele două grupuri au generat în comuna Râşca o veritabilă emulaţie artistică. Mihaela Grădinariu se dăruia jertfitor la catedră, spre bucuria copiilor, care-i sorbeau cuvintele, la biserica din Jahalia, sat al comunei Râşca, unde slujea soţul ei, preotul Stelian Grădinariu, nu numai cântând la strană, ci şi ţesând pânza comuniunii. Zi de zi apărea acolo oriunde se cerea un sfat, o vorbă bună. Era nelipsită de la clacă, adică la acele lucrări unde fiecare vieţuitor contribuia cu braţele şi mintea la propăşirea localităţii. Se minunau consătenii de unde izvorau atâta putere şi energie. Resursele ei păreau cu adevărat inepuizabile, de vreme ce se adăugau trebile cele multe ale casei, delicata atenţie acordată ceas de ceas părinţilor, peste care coborâseră anii. Avea acea capacitate rară şi de mare preţ de a urzi climate, în care cei din jur înfloreau sub iradierea ei de duh şi omenie.
Găsea şi timpul construcţiei proprii, desăvârşirii lăuntrice, cărturăreşti, creatoare, fără de care, era conştientă, apostolatul ar fi rămas o vorbă goală. Ducea vitejeşte bătălia, una a sinelui, cu blazarea, plafonarea, mediocritatea, ce-au pus capăt mereu unor cariere promiţătoare. Provincia s-a consacrat, cu lipsa ei de perspectivă spirituală, ca un mediu favorizant al naufragiului intelectual, al ratării. Pe Mihaela Grădinariu n-o pândeau asemenea primejdii. Deviza care o anima clipă de clipă era aceea a sporirii talantului prin emancipare culturală şi educaţie de înalt standard. Săvârşind cu acribie datoriile asumate ca un legat faţă de comunitatea Râşcăi, niciodată neglijate, acest apostol al contemporaneităţii găsea resursele să urmeze impecabil şi cu rezultate pe măsură, împărţindu-se între satul ei şi Iaşi, un masterat la Literele Universităţii ieşene, să frecventeze cursurile doctorale şi să susţină strălucit, magna cum laude, o teză de doctorat, care aducea la lumină un nestemat troienit de uitare, proza lui Alice Botez. Dar acea perioadă ieşeană a fost una care i-a dat curajul, cu ajutorul şi al unor spirite afine din Universitate şi din instituţiile culturale ale cetăţii, să-şi asculte chemările lăuntrice şi să le lase a se exprima, proiectând o personalitate a multitudinii de euri, de cuvântător al încuvântării, de hermeneut subtil şi exigent al fenomenului literar, de publicist redutabil. Poezia, critica literară, vocaţiile liberate să glăsuiască au impus-o pe Mihaela Grădinariu, prin constantele ei colaborări în „Cronica Veche”, „Expres cultural”, „Convorbiri literare”, ca pe o voce a unei rostiri poetice de o frapantă originalitate şi ca pe un condei de cronicar literar care avea în bandulieră toate uneltele, talentul şi o viziune atotcuprinzătoare a întregului şi detaliului, ce propunea exegetic efigii. Apariţia ei a fost o surpriză, una din acelea uimitoare, cea a unui târzielnic răsărit, dar strălucitor de parcă ar fi fost dintotdeauna pe cerul cel plin de stele al cuvântătorilor. Intra în universul scrisului în miezul vieţii, dar păşea pe o cale regală. Florile talentului său îşi deschideau corola după lungi şi răbdătoare acumulări, dar miresmele răspândite erau din cele dăinuitoare. Au venit firesc cărţile, primirea în breaslă, încununarea cu premii literare a unora dintre apariţiile editoriale.
Dintre toate aceste oficieri, căci despre aşa ceva este vorba, cea la altarul poeziei îi este cea mai la suflet. Aşternând versuri, poeta intră într-o stare a transfigurării în care apelează un fond lexical ancestral, căruia îi conferă iar tinereţe fără bătrâneţe, logodindu-l cu limbajul de azi, polizat artizanal să strălucească cu înnoită expresivitate. Cuvintele altfel potrivnice se împreună să toarcă firul pentru pânza frumuseţii. Şi ideile, cele ce-s coloanele acestei zidiri de artă poetică, deşi, prin tradiţie, ai zice că sunt gata de sfadă, se duelează întru biruinţa mesajului, a ceea ce aedul vrea să lase cu limbă ca de moarte ascultătorului cititor. E o rostire a gravităţii, a gâlcevii trupului cu sufletul, a îndoielilor care macină vieţi, existenţe. Mihaela Grădinariu e incantatorie în viersuirea sa, dar poezia ei nu e una să sune dulce la ureche, ci să răscolească profunzimi fiinţiale, să îndemne la meditaţie, la catharsis. Fiecare carte de poezie, începând cu cea de debut din 2012, „Biserica de cuvinte”, continuând cu „Frigul din clepsidră” (2013), „Risipiri în alb pe alb” (2014), „Aspida mireasă” (2015), „Urechea lui Malhus” (2017), „Oglindă pentru spaimele luminii” (2020) şi „Die Wörterkirche”, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Boppard am Rhein (2022), adaugă valori noi acestui discurs liric de o firească singularitate, una necăutată, mărturisitoare a eului cel mai de adânc. Ultima apariţie, cea din 2023, „Vindecă-mă, moarte, de viaţă, cu un poem”, carte editată de Junimea, este şi un manifest poetic. Transpare din fiecare poezie, în acea rânduire de curgere de la o moară de apă, noima acestei abordări poetice ce-i una a singularizării, fără de rupere de un context literar căruia poeta îi aparţine. Crezul poetic contrapunctează fiecare vers. E credinţa fierbinte în puterea vindecătoare a poeziei, ataşamentul la viziunea dostoievskiană a frumuseţii care va salva lumea.
Prin oameni de carte şi de trăire în spirit, precum Mihaela Grădinariu, care, aidoma şi altor confraţi, încă nu destui, se reîntrupează apostolatul, a cărui menire a fost şi trebuie să fie pe mai departe nepierderea aurului cenuşiu mai ales din satul românesc, cândva inepuizabilul nostru rezervor de deşteptăciune şi genialitate. E acesta însemnul de nobleţe ce-i împodobeşte fiinţa Mihaelei Grădinariu, care la început de septembrie 2025 împerechează cifra 5. La cât mai multe salbe de fapte bune!
GRIGORE ILISEI
Comentarii