Într-un articol despre evoluţia prozei lui Petru Dumitriu, publicat în Contemporanul spre sfârşitul anului 1949, Ion Vitner este critic din precauţie cu neajunsurile din paginile prozatorului care s-ar despărţi anevoie de metehnele scrisului burghez – ceea ce nu este neadevărat, dar nici, propriu-zis, potrivnic talentului ori literaturii. Judecata de acest fel, itinerantă, nu are, cum se întâmplă frecvent acum, şi o bază estetică pertinentă şi suficientă dincolo de temeiul ei ideologic. Îl apreciază însă şi el pe scriitor pentru că ar fi dărâmat mitul atât de dăunător al gestaţiei îndelungate pe care i-ar pretinde-o artistului procesul de creaţie şi oferă totodată, în comentariu, o perspectivă de lectură pentru nuvela Vânătoare de lupi conformă viziunii noi care deja s-a impus, în doar câteva luni de zile, asupra bandiţilor din Banat: scriitorul ar fi preocupat aici de a reda uneltirile unei bande teroriste de chiaburi în munţii din regiunea Banatului, teroarea dezlănţuită împotriva populaţiei paşnice a unui sat bănăţean, asasinarea ţăranilor săraci şi mai ales a comuniştilor, îndrumători ai ţărănimii muncitoare, şi, în cele din urmă, descoperirea de către armată, cu ajutorul ţăranilor, a bârlogului din munţi al lupilor, lupta care se dă şi nimicirea bandei teroriste. Nuvela – precizează numaidecât criticul, necesar susţinerii poziţiei proprii, dar şi în ton cu alţi comentatori de literatură ai momentului – este construită pe fapte autentice, aduse la cunoştinţa tuturor prin răsunătorul proces al bandei criminale de chiaburi legionari care a avut loc în luna iunie la Timişoara, încât, astfel, nuvelistica recentă a lui Petru Dumitriu arată calităţi indiscutabile, iar aceste calităţi se datoresc faptului că autorul a privit evenimentele istorice redate de pe poziţiile ideologice ale clasei muncitoare. Ceea ce-i este necesar şi foarte util, dat fiind numele evaluatorului, atât scriitorului în converire, cât şi, în baza competenţei partinice recunoscute oficial a lui Ion Vitner, afirmării conceptului de literatură nouă.
Scriind în Viaţa Românească, la începutul aceluiaşi an, despre prima nuvelă conformată ideologic a lui Petru Dumitriu, Duşmănie, ca să sublinieze apariţia, acum, a unor tentative fără precedent în schiţarea tipului uman, dar şi, din nou, să observe neajunsuri – de fapt, unele de cursă lungă (precum: tipul omului comunist nu este destul de prins) –, încă nerecuperatul până în prezent J[acob]. Popper (un dezertor şi un exclus şi el peste vreun deceniu) îşi lămurea cititorul în privinţa diferenţei dintre eroul nou şi eroul literar burghez. Acesta din urmă, în loc de participant la revoluţie şi, membru conştient angajat al colectivităţii lui, poporul muncitor, la izbânda proletară progresistă, ar fi un ros de probleme fără soluţie şi de disperări metafizice, închis în armura dură a individualităţii sale – cel pe care i-l opune realismul socialist fiind diferit inclusiv de muncitorul sau ţăranul deformat la modul naturalist sau idilic, aruncat în rândul bestiilor sau zugrăvit în culori roze. Tipul omului comunist, de găsit în Duşmănie, este reprezentat de ţăranul cinstit, curajos, care-i urăşte pe chiaburi şi încă ceva: In el locuieşte puterea cea mare a Partidului. Ea îi însufleţeşte gesturile şi cuvintele, îl înalţă şi-i uneşte viaţa cu cea a poporului muncitor.
În ce priveşte – cam în atare temei obţinut – succesul mare şi imediat al poemului Lazăr de la Rusca al lui Dan Deşliu, numai orgoliul originalităţii îl opreşte pe Mihai Beniuc să se întrebe public, precum altădată Alecsandri, E unul care cântă mai dulce decât mine? Greu de întrecutul rapsod al vremii sale, el publică repede o Scrisoare deschisă poetului Dan Deşliu în care îşi ascunde cu greu invidia într-un exerciţiu de recunoaştere şi de alambicată admiraţie: Iubite Tovarăşe Dan Deşliu, Iţi scriu aceste rânduri mişcat de poemul dumitale „în memoria lui Lazăr Cernescu, ţăran sărac, şi a tovarăşilor săi căzuţi in lupta împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi ai ţărănimii muncitoare, în lupta pentru socialism, pentru înflorirea Patriei”. (…) Cum eroii clasei muncitoare se întâlnesc în lupta lor, peste locuri şi timpuri, astfel şi noi poeţii, scriitorii, însufleţiţi de aceeaşi luptă, ne întâlnim şi ne chemăm în gânduri, ca glasurile păsărilor în codru. Eu nu ştiam de poemul dumitale şi mustram poeţii de azi, îndemnându-i să se apropie de lupta constructivă a poporului pătruns de avânt revoluţionar şi să cânte ei, simplu şi măreţ, ceea ce altădată a fost lăsat să cânte singur poporul, anume lupta sa – altădată, de cruntă încleştare cu asupritorii, astăzi, de cucerire falnică, dar nu fără greutăţi şi sânge, a vieţii noi, de clădire a socialismului în ţara noastră. Şi: Dumneata ai închegat în stihuri statura de luptător cu credinţă faţă de Partid şi de poporul muncitor a lui Lazăr de la Rusca şi Lazăr de la Rusca va fi cântat tot aşa cum dumneata l-ai cântat. Eu te fericesc pentru acest început visat şi de mine şi încercat pe plan istoric în „Vulturul Răzbunării” şi în „Chivără Roşie”…
Explicând apoi reuşita considerată exemplară a celor doi scriitori – învăţă-tură şi îndemn pentru alţii în aceeaşi ideea a literaturii noi (una însă, nu e de pierdut din vedere, realist-socialistă în versiunea acestui moment, când nu se ignoră meşteşugul, dar prin el se înţelege în primul rând ilustrarea convingătoare a unor anumite teme) –, articolul deja citat al lui Ion Lucreţia are de spus că: Studierea atentă a realităţii, înţelegerea şi trăirea ei în spirit partinic au permis scriitorilor noştri să creeze aceste opere. Iar perspectiva le-a dat-o nu trecerea timpului, ci înalta ideologie după care [ei] se călăuzesc, ideologia clasei muncitoare. Marxism-leninismul i-a făcut să înţeleagă că la Timişoara nu se judeca un proces oarecare, ci unul cu caracter semnificativ. Semnificativ, pentru că oglindea raportul dintre forţele sociale existente în ţara noastră, formele pe care le ia lupta dintre ele, omul nou care se făureşte în această luptă. Şi adaugă: Urmând exemplul presei sovietice, care din corespondenţi de presă a făcut scriitori de presă însemnaţi de talia unui Boris Polevoi, educându-i, legăndu-i de realitatea în permanentă mişcare, dându-le ascuţitul simţ al selectării actualităţii, „Scânteia” a înlesnit atunci celor doi scriitori deplasarea în satele bănăţene în care teroriştii comiseseră fărădelegile lor…
De fapt, ar fi fost de spus că temele cu abordare cerută şi aplaudată, atât ale presei, cât şi cele ale literaturii, sunt la această dată prin excelenţă de inspiraţie sovietică şi stalinistă – deliberat şi interesat cultivată de Partid această inspiraţie şi având, ca mai tot ce alcătuieşte discursul public oficial românesc al vremii, o menire de un pragmatism complex, marcată de o ipocrizie pe care trecerea timpului o face tot mai vizibilă. Partidul se străduieşte, cu efort şi abilitate, să probeze lealitate şi chiar mai mult de atât faţă de cauză şi faţă de Uniunea Sovietică, reprezentantul acesteia şi modelul absolut de practică revoluţionară şi, în acelaşi timp, speculând tot ce se poate specula, de la cotloanele marximleninismului la ideile de ultimă oră ale lui Stalin, să-şi afirme – măcar atât dacă nu să şi câştige efectiv, fără însă a leza nepermis hegemonul – un grad de independenţă faţă de Moscova a cărui problemă, care devine tot mai stringentă, acum începe să se pună. Şi nu este exclus ca, tot pragmatic, în Kremlin faptul să fie înţeles cum se cuvine şi tolerat cu asumarea unor riscuri socotite inerente şi controlabile – cam tot aşa, poate, cum eliberatorul îi tolerase şi îi tolera eliberatului şi altele (precum, să zicem, partid condus de comunişti naţionali în dauna cominterniştilor sau un fost mare burghez în fruntea guvernului şi nu numai), cu un rabat altminteri greu de înţeles la radicalismul dur profesat de Stalin. În orice caz, sprijinul de masă, popular în accepţiunea doctrinei (şi, cu mare grijă administrat, cel naţional, în creştere) este cerut de teorie şi recomandat, deşi, precum se va dovedi pas cu pas, odată obţinut, devine, politic vorbind, chiar şi fără concursul atitudinii populare tradiţionale cel puţin rezervate faţă de ruşi şi faţă de produsele lor, bolşevismul şi sovietismul, un atuu tot mai important al comuniştilor autohtoni – care, natural, vor putere la ei acasă şi se simt tot mai incomodaţi de asistenţa şi de sprijinul, chiar frăţesc, al eliberatorului. Aşa, într-o dibăcie care nu e de lăudat şi sub aspectul moralităţii (dar e… politică!), Partidul reuşeşte, de pildă, să-şi adjudece contextul dezertării iugoslave – generator de vigilenţă şi de suspiciune în lagăr, dar şi de angajare, oportunitate eficient folosită – ca factor favorabil mai întâi dobândirii unei încrederi sovietice în creştere, ca apoi şi în paralel, pe acest fond, să pună în acţiune permanentă, ca perspectivă vizată în săvârşirea a mai oricărui act, interesul propriu de atragere a poporului pentru a-şi spori susţinerea internă, iar în temeiul acesteia, putere şi autoritatea în stat. Făcându-se caz, fireşte, în mai orice privinţă şi tot mai frecvent, de popor, popular, inclusiv – precaut – de naţional. Nu însă, evident mereu, în folosul prioritar al realităţilor astfel desemnate (beneficiare şi ele până la urmă, fărâmă cu fărâmă, ale acestui curs), ci al deţinerii şi al creşterii în sine a puterii proprii. Acea putere pe care Partidul şi, de fapt, conducătorii lui, şi-au asigurat-o continuu ducând ţara pe drumul cel bun ori numai probând continuu asta.
Decisiv ca eveniment este însă în aceşti ani relansarea Cursului scurt. Valurile cele mai mari ale vremii îşi au cauza în scoaterea din tăcere a cărţii lui Stalin. Intr-o şedinţa solemnă de comemorare a lui V.I. Lenin din ianuarie 1947, şeful Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice cuvântează despre noul avânt al culturii şi artei în U.R.S.S. oferind ca dovadă faptul că, pe seama indicaţiilor Comitetului Central, a fost editat din nou, într-un tiraj de 10 milioane exemplare, „Cursul scurt al Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Sovietică“, acesta urmând a juca un rol foarte important în educarea şi călirea ideologică a cadrelor. Războiul impus de barbarii fascişti ţinuse pe loc înflorirea şi dăduse frâu liber intrării în scenă a unor vederi străine bolşevismului şi a unui liberalism inadmisibil ale căror manifestări se se cereau stârpite.
AUREL BUZINCU
Comentarii