În ceea ce ar fi trebuit să fie, chiar zelos părtinitoare, numai o relatare gazetărească din sala de judecată de la Timişoara – în discuţie aflându-se Lazăr Cernescu, ţăran sărac…, text publicat de Scânteia din 26 iunie 1949, pagina Suplimentul de Duminică –, Petru Dumitriu literaturizează abundent, asta în înţelesul de a cumula şi asocia datele pe care le selectează pentru vehiculare astfel încât construcţia, închegată în deplin spirit partinic, propagandistică, dar şi depăşind graniţa referirii la imediatul care se cere afirmat persuasiv spre rotunjirea unei imagini cu raţiunea de a fi în sine, să aibă totodată ce-i trebuie pentru a-şi mişca sufleteşte cât se poate de adânc cititorul. Aşa e de aflat despre Lazăr, cel mai cinstit băiat din sat şi pe care nimeni nu-l întrecea la muncă, după părerea înscenată a unui consătean, că îl iubeau cu toţii, pentru că ştia să le cânte frumos din „lăută”, un fel de vioară mare cât un violoncel, şi, ca urmare: Când era vreo bucurie în casa vreunui om, trebuiau să fie şi Lazăr şi prietenii lui parte din bucuria aceasta.
Deşi, însă, o sugestie se potenţează în sensul cu pricina, totuşi, prozatorul cu pretenţii realiste ferme nu duce în simbol cântecul eroului, precum poetic o face Dan Deşliu în balada lui, ca duşmanul asasin să devină cu atât mai odios cu cât ucide prin Lazăr, de fapt, şi cântecul – avere a poporului muncitor şi graiul însuşi în care Lazăr, comunist, îndrumător de partid, îşi luminează consătenii în privinţa unor lucruri exprimabile potrivit numai prin cântec, pentru că sunt ele însele de apanajul sublim al cântecului. Căci: Lazăr cântă-n glas de strună / calea nouă, viaţa bună: / soare-n suflet şi-n ogoare / ţărănimii truditoare, / celor harnici fericire / şi chiaburilor pieire. / Vorba, struna, zări deschid / luminate de Partid… Drept care n-are de ce să mire spusa repetată – după Beniuc, se pare – că, cel puţin la vreme asta, realitatea e mai poetică decât poezia, poetului rămânându-i mai cu seamă ca, dincolo de prinderea acestei realităţi în laţul meşteşugului propriu, să nu ignore nicio clipă îndemnul tot aşa de poetic al lui Eugen Frunză: Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt / Ca ura – strajă vieţii pe pământ.
Fusese – acest Lazăr, scrie Petru Dumitriu – copil de ţărani săraci şi abia putuse să-şi termine şcoala, deşi era dezgheţat şi silitor. Sărăcia îl silise să muncească – cioban la oi, la bogătanii din partea locului. Dar: Avea multe gânduri, multă dorinţă de mai bine, de fericire, de fapte mari care-l frământau pe când umbla după oi… Şi îi plăcea să citească şi să le vorbească oamenilor de ce ci-tise prin cărţi, prin „Scânteia”. Ba chiar, devenind repede responsabil pentru propagandă şi agitaţie al organizaţiei de plasă, Lazăr citea mult. Cum avea un ceas de odihnă, lua o carte pe care o cumpărase, el cel dintâi în comună: „Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S.”. Scrisese pe ea cu litere silitoare, cu cerneală violetă: „Proprietatea tov. Cernescu Lazăr. Rusca, 1948”. Păstra cartea cu grijă, dar o răsfoia mereu. (…) Citea şi se gândea. Încerca să întrevadă drumurile viitorului.
În Vânătoare de lupi, victima chiaburului But, Ion cel împuşcat pe când îşi ară ogorul (pentru că s-a înscris în partid, pentru că umbla de vorbea cu oamenii şi-i învăţa şi din ură pentru oamenii săraci care au acum puterea în sat), seamănă bine cu Lazăr, doar că portretul lui vine în mai mare măsură din ceea ce ştiu şi spun despre el consătenii, ceea ce face ca şi colectivitatea sătească să fie mai consistent prezentă în nuvelă – o rigoare realist-socialistă căreia scriitorul i se conformează: Da, fusese copil de oameni săraci, mulţi erau aici de vârsta lui şi-l ştiau cât de bun era la şcoală, şi cum trebuise să se facă cioban la oi, să păzască pe munte oile lui But cel bătrân şi ale lui Nistor Boieriu, şi cum se luptase cu sărăcia şi dăduse cu pieptul înainte prin toate greutăţile. In 45, când s-a început partidul la noi, a venit şi el. L-am propus pentru Front, preşedinte, şi până azi a fost acolo, un om tare ca piatra, cu un gând şi o vorbă. Cui nu i-o fi fost drag de el, să zică. Şi îi plăcea să înveţe, uite cartea lui. Uitaţi-vă la ea. Tu o cunoşti, Alexandre. Şi tu, Dămioane, că aţi citit din ea împreună cu el. Şi ridică în amândouă mâinile o carte cenuşie (n.n. – A.B.: într-adevăr, dar spus curajos şi riscant!), pătrată, cu titlul pe un dreptunghi roşu. Iată ce scrie pe ea. Şi desluşi literele stângace scrise cu cerneală violetă, palidă: Această carte e a mea, Ion cutare, anul, comuna cutare… Măi tovarăşi, uite şi semn. Uite semnul la pagina patru sute. Aici o ajuns el cu cititul. Mă întreba pe mine alaltăieri: mă Ioane, cum să facem colectivizarea aici la noi în sat?…
Iconia, mama lui Lazăr (poate că ieşind un pic cam prea mămos eroul comunist al ţărănimii în poemul lui Dan Deşliu, pentru că nu sunt aşa, nici vorbă, modelele lui, nici ciobanul mioritic şi nici Isus cel răstignit), are şi ea un corespondent în nuvelă – în mama ucisului, care îşi boceşte fiul (Rău a fost duşmanul tăuu… / Că te-o puşcat ca un zmăuu… / Te-o puşcat c-a fost lotruu / Ca pre-un cerb frumos din codruu) şi cere răzbunare: Să văd pedeapsa… Cap pentru cap! Textul din Scânteia se încheia cu bătrâna aşteptând dreptatea în postura unui rezoneur ideologic: Acuma ştie şi ea ce visa, ce dorea, pentru ce se lupta Lazăr. Acuma ştie pentru ce se luptă şi se vor lupta prietenii şi tovarăşii lui Lazăr. Ea ştie că în straie cafenii de dimie ţărănească sau în haine de oraş, dacă sunt muncitori din fabrică, cu aceleaşi feţe aspre şi mâini bătătorite de muncă, cu aceleaşi suflete fierbinţi, ei aşteaptă să se facă dreptate, să se stârpească lupii ce stau la pândă de o parte şi de alta a căii spre viitor. Spre sfârşitul aceluiaşi an, Scânteia o va face pe Iconia să ştie şi să spună într-o importantă adunare din Bucureşti: Chiaburii l-au omort pe fiiul meu, Lazăr Cernescu, pentru că îndrăgise cartea lui Stalin. Iar în sala de judecată, în reprezentarea lui Petru Dumitriu, şade şi aşteaptă să se facă dreptate – iar cu mâinile ei ofilite, Iconia Cernescu mângâie cartea pe care o ţine în poală. E „Istoria Partidului”, pe care o citea Lazăr. I-au cerut-o tovarăşii de la Partid, s-o aibă amintire. Dar ea n-a dat-o. O deschide acolo unde a lăsat el un semn. Acolo începuse să citească ultima dată. La pagina 400, capitolul XI, despre lupta Partidului Bolşevic pentru colectivizarea agriculturii.
E ciudat că în nuvelă, între cei buni, pe lângă Ion cel împuşcat de chiaburul din sat, există şi un Ion (al lui) Jura de la Partid, în condiţiile în care cercetările istoricilor menţionează un Ion Jura printre bandiţii din Banat – luptător solitar trădat chiar de soţie şi împuşcat de miliţie. Dar ca şi mai ciudat ar fi trebuit să treacă ceea ce se indică drept loc al semnului lăsat de Lazăr şi, pe urmă, de Ion în cartea lui Stalin. Este adevărat că pe proprietatea termenilor din limbajul de acum al Scânteii referitor la cărţi nu se poate conta. La fel, istoria editării şi reeditării în limba română a aşa-zisului Curs scurt este o nebuloasă exact în măsura în care măreaţa Carte – enciclopedia cunoştinţelor fundamentale din domeniul marxism-leninismului, una din cele mai înţelepte cărţi ale epocii noastre, cea mai răspândită carte marxistă din lume, cum a fost calificat Cursul scurt de Istorie a P.C. (Bolşevic) al Uniunii Sovietice, apărut în 1938, elaborat de o comisiune a C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S., aprobat de acelaşi C.C. şi atribuit lui Stalin fără ca Stalin să refuze atribuirea (probabil că asta nici din timiditate şi nici din grija de a nu-şi contrazice tovarăşii), destinat cu precădere studiului individual, ba încă însoţit de Hotărârea din 14 Noembrie 1938 a C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. cu privire la modul în care trebuie dusă propaganda de partid în legătură cu apariţia „Cursului Scurt de Istorie a P.C. (b) al U.R.S.S.” – ştie, spune şi ajută la a se face totul în materie de transformare revoluţionară a lumii şi de mers victorios înainte. Dacă, însă, pe cartea pe care Lazăr îşi scrie numele de proprietar se menţionează anul 1948, atunci, cel mai probabil, ar fi vorba despre unul din exemplarele tirajului de 130.000 din ediţia a III-a, traducere revăzută, apărută, se laudă presa, în acel an la Editura Partidului Comunist Român – şi dacă aşa stau lucrurile, aici, la pagina 400 nu se vorbeşte despre colectivizare, iar capitolul XI, în care e vorba într-adevăr de lupta Partidului Boşlşevic pentru colectivizarea agriculturii, începe cu douăzeci de pagini mai încolo.
Încât: să avem de a face oare cu o biblie (politică, e drept) în mai multe versiuni şi la ale cărei versete de importanţă absolută să devină posibile trimiteri de o precizie atât de relativă? Mai ales că, în afara oricărei îndoieli şi neremarcat cât s-ar cere, cartea lui Stalin, cu tot ce aduce şi implică ea în viaţa autohtonă, trece câţiva ani drept conţinutul cel mai pregnant şi mai frecventat al actualităţii din R.P.R. De unde, de fapt, tema cărţii lui Stalin la Petru Dumitriu – care, precum singur spune, atent la ce se scrie în presă şi la conţinutul conversaţiilor de la etajele de sus ale democraţiei populare, vânează lupii pe care vremea îi cere vânaţi.
În urma lui, nu mai puţin pragmatic, Dan Deşliu poetizează accesibil şi recitabil, atingând astfel şi alte ţinte vizate de arma şi unealta care trebuie să fie arta. Aşa, în pragul morţii în chinuri pe care i-o hărăzeşte un duşman de clasă laş, Lazăr al lui Dan Deşliu – mai batjocorit decât Isus la ridicarea pe cruce, dar mai demn şi mai încrezător în ale sale decât Mircea în faţa lui Baiazid –, are de regretat, între cele de care acum se desparte, mai ales ceva: Dar alt gând acum te doare / dintre toate ăl mai tare: / Acolo la tine-acasă / şade o carte pe masă / între azimă şl blid, / dăruită de Partid. / Cartea unde-ai slovenit / cum şi cum s-a făurit / Ţara Muncii ce-a-nflorit / acolo la Răsărit… / Cartea ceea cea mai dragă / fraţilor din lumea-ntreagă / cartea unde-ai învăţat / cum să lupţi înverşunat / împotriva răilor, / pentru Patrie şi popor. (…) Cartea unde orice rând / luminează sângerând / (…) armă flamură şi zid / Cartea Marelui Partid.
Fireşte, cartea deschisă tocma-n locul unde scrie / cu slove de hărnicie / cum crescu ogorul mare / din măruntele ogoare. Şi aşa, în răsfăţ de licenţe poetice şi de rostiri din popor: te doare că nu stăi / să zăreşti cu ochii tăi / împlinirea scrisă-n foi / făptuită şi la noi…
AUREL BUZINCU
Comentarii