Codrin Sezciuc, născut la Suceava, fiu al poetului şi profesorului de limba română Aurel Sefciuc, este la rândul său poet. A debutat în anul 2021, cu volumul de poezie Ecouri în labirint, apărut la editura Star Tipp din Slobozia, după care au urmat volumele: În trenul de noapte (Star Tipp, 2022) şi Acorduri diatonice (Star Tipp, 2024). Despre poezia sa s-au pronunţat scriitori ca Cezar Straton, Mircea Radu Iacoban sau Liviu Antonesei. În cele ce urmează mă voi apleca şi eu asupra celui de-al doilea volum de poezie semnat de Codrin Sezciuc, În trenul de noapte (Star Tipp, Slobozia, 2022).
Volumul debutează în forţă cu o poezie ce trimite direct în Infern sau, mai bine spus, la Infernul lui Dante Alighieri, prin titlul ce reproduce celebra diatribă de la intrarea în infernul dantesc: Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate! (Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi aici). Dar despre ce fel de infern ar putea fi vorba în poezia lui Codrin Sezciuc? Desigur, nu despre un infern al demonilor, ci despre unul mult diferit, în principiu, alcătuit din trăiri frumoase, înalte şi înălţătoare, dar, în egală măsură plin de chinuri grele, cele mai grele chinuri fiind desigur cele sentimentale, întrucât este vorba despre un infern al iubirii. Şi ce face ca iubirea să se transforme într-un infern? Faptul de a iubi o persoană pe care nu o poţi avea, pe care nu o poţi atinge, pe care o poţi doar visa, ca pe o Fata Morgana. Or în poezia lui Codrin Sezciuc, despre o astfel de iubire imposibilă se face vorbire şi se poetizează, acesta construindu-şi poezia în jurul unei prezenţe feminine de care nu se poate bucura pe deplin, fie pentru că este prea rece: „Pedantă, socoteşti, analizezi / Tot ce poate aluneca între două gânduri / Paralele, unite bizar. / Toate semnele de punctuaţie, smirnă pe locurile lor, / Nu mai împrăştie aburi de anxietate. / Rădăcina pătrată se reorganizează şi ea, suspinând. / Orice greşeală devine impardonabilă / Chiar şi pentru bigotele / Care visează încă marinari eşuaţi. / Semidocţii stau aliniaţi, / Ca în faţa plutonului de execuţie, / Iar paloarea feţelor livide iradiază/ Asemenea unui miez de uraniu. / Dacă nu încerci să schiţezi un zâmbet / Vor deveni călători fictivi spre Infern. / Destinaţia albastră a ochilor tăi îmblânzeşte gândul ostil / Al statuii de marmură neagră în care te recunoşti / Privin în oglindă. / Mai bine devorată de flori / Decât cu nervi inutili / Pe coardele violoncelului amurgului / Reflectat în visuri solare”; fie pentru că este, asemenea unei Fata Morgana, o prezenţă greu de prins, greu de înţeles, de ghicit, o călătoare perpetuă între lumini şi umbre: „Copaci alergând în abisuri de cer / Îţi povestesc paşii mei însinguraţi. / Tălpile tale îşi fac cuiburi în munţi. / Te vei pierde în peşteri ca o rană… / E un mister cum te găsesc de fiecare dată, / Rătăcită între lumini şi umbre, / Chemându-mă zbuciumat!”.
De altfel, inclusiv atmosfera cărţii este una la intersecţia dintre stări, dintre lumi, dintre real şi imaginar, dintre vis şi realitate, dintre palpabil şi diafan, dintre transparent şi opac. Iar la acest fapt contribuie în mare măsură faptul că poetul jongleză, în fiecare poezie a sa, cu imaginile care descriu imaterialitatea, transcendenţa, visul, lumea emoţiilor, dar şi cu imagini din sfera concretului, a lumii mundane, a cotidianului, a imediatului, a palpabilului: „Îţi voi căuta gura / De pe unde / Singurătatea îşi odihneşte veacul… / Vei găsi lângă pat / Suspinul meu din iubire / Curgând dintr-o scoarţă de stejar. / Am auzit strigătul tău / Şi din depărtări am plâns fântâni / Secate demult. / Arcuşul inimii mele / Cântă tăinuite poteci”; „Nu-mi lăsa iubirea / Să îţi ruginească în bagaje! / Arunc-o mai bine pârâului de munte! / Se va amesteca în lut / Sau piatră se va face, / Lovindu-se de val. / Vei putea atinge cu gândul / Privirea mea tulburată, / Adâncită în ţinutul tăcerii”; „Mă târăsc la picioarele tale, biet arlechin. / Nu îmi transforma râsul în plâns! / Într-o dimineaţă a nimănui, / Când secundele se descopun în veşnicii, / Pe paturi de frig, / Discrete şi perfide, / Promite-mi că îţi voi regăsi îmbrăţişarea / Sub bătăi de aripi / Ce dirijează viori vieneze”; „Dacă simţi brusc o emoţie, / Ursitoarele şi-au adus aminte de tine / Şi ţi-au picurat gândul meu, / Care umbla haihui / Între sânii tăi de porţelan. / Chicoteşte dăruită / Sub ninsoarea nocturnă / Numărând artificii / Pe cerul naufragiat în neant”.
De remarcat la Codrin Sezciuc faptul că inclusiv poezia lui se situează la limita sau, mai bine spus, la hotarul stilistic şi estetic dintre vechi şi nou, dintre tradiţional şi modern. Din şcoala veche de poezie, el duce mai departe cultul metaforelor şi al celorlalte figuri de stil, pe care le foloseşte din abundenţă, precum şi faptul că pune accentul pe emoţii, pe sentimente, pe trăiri puternice, dar totodată îmbrăţişează, din poezia nouă, modernă, versul alb, cultivarea minimalismului, şi pe alocuri a paradoxului, precum şi referinţele culturale şi multidisciplinare, acesta trimiţând la Infernul lui Dante, la tradiţionalul, de acum, Concert de Anul Nou de la Viena, la mitul lui Icar, la mitica Fata Morgana, la Ziua Plângerii, la statuia lui Laocoon sau la mitologicul ţinut al Hiberboreei.
Aşadar, Codrin Sezciuc este un poet original ce livrează o poezie proaspătă, ce bucură deopotrivă şi sufletul, şi mintea, dar care lasă şi semne, uneori adânci, în fiecare dintre cele două organe receptoare ale poeziei. Un poet aflat încă la început de drum, care pare să mai aibă multe de spus în lumea poeziei în special, dar şi a literaturii în general.
ROMEO AURELIAN ILIE
Comentarii