Între sumedeniile de tomuri, cuvinte aşezate pe veşnice lespezi sau între publicaţiile efemere, sunt unele alcătuite pentru răsplătire veşnică.
Pentru cuvintele luminoase, autorii vor fi răsplătiţi cu lumină. Pentru cele care aduc mângâiere şi speranţă, scriitorii vor primi pacea pe care au dăruit-o. Fiecare carte îşi poartă în adânc ecoul propriei sale întoarceri către cel care a scris-o.
Există cărţi care sunt aidoma unor punţi între pământ şi cer, între vremelnicie şi veşnicie. Un astfel de volum, aşezat în lumină, este Agapia şi Văratec, cele două sate mănăstireşti ale României. Trăiri, testimonii, amintiri, impresii de vieţuitor mirean, realizat de apreciatul scriitor ieşean Grigore Ilisei.
Această lucrare nu este doar o mărturie despre locuri sfinte, ci o trăire a sufletului care a cunoscut liniştea şi frumuseţea unor vetre de rugăciune. Paginile ei păstrează mireasma smirnei şi ecoul clopotelor care cheamă la priveghere, aducând în cuvinte ceea ce ochiul a văzut şi inima a simţit în preajma sfinţeniei. Astfel de cărţi nu se măsoară în tiraje sau în numărul cronicilor literare, ci în lacrimile de bucurie ale celor care le citesc şi în pacea pe care o lasă în urmă. Ele sunt scrise cu cerneala nevăzută a credinţei şi tipărite pe hârtia care nu se îngălbeneşte de vreme.
Cele peste 300 de pagini constituie o comoară a unui scriitor care, încă de la începutul lucrării sale literare, elaborată şi elogiată pe măsură, şi a început ucenicia lângă biserică, într-o casă parohială, şi aş spune că a continuat-o în cele două mănăstiri pe care le zugrăveşte în cartea recent apărută la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Fiecare pagină pare scrisă cu acea răbdare şi smerenie pe care doar vieţuirea aproape de sacralitate o poate dărui. Este o carte care nu doar că descrie locuri şi oameni, ci mărturiseşte despre întâlnirea tainică dintre sufletul autorului şi duhul aşezămintelor monahale.
Grigore Ilisei nu este doar un observator atent al vieţii mănăstireşti, ci un pelerin al cuvântului care a ştiut să asculte tăcerile grăitoare ale chiliilor, să descifreze rugăciunile şoptite în ungherele bisericilor şi să surprindă în cuvinte lumina care se revarsă peste dealurile Neamţului la ceasul Vecerniei. Ucenicia sa lângă cele sfinte, în preajma tatălui său, preotul fălticenean Ilie Ilisei, i-a dăruit o sensibilitate aparte pentru sacru, transformându-l într-un tălmăcitor al frumuseţilor duhovniceşti pentru lumea de azi.
Grigore Ilisei a scris mult. La vârsta sa este asemenea pomului încărcat de roade. Fiecare carte a sa pare o ramură care se îndoaie sub greutatea fructelor coapte, oferind hrană sufletească celor însetaţi de frumos şi adevăr. Scriitorii, intelectualii, slujitorii Bisericii, îndeosebi monahii, s-au bucurat de apropierea sa devenită mai duhovnicească în timp, răspândind în jurul lui mireasma cuvintelor şi a frumoaselor trăiri. A devenit un fel de punte vie între lumea culturii şi cea a Bisericii, un fin tălmaci al tainelor pentru cei care caută sensul adânc al vieţii.
Rareori se întâmplă pentru oamenii Bisericii, pentru cei de demult şi pentru cei de azi, să primească asemenea cuvinte. Sigur, naratorul le trece întotdeauna printr o sită foarte atentă, dar cine a reuşit să treacă de aceasta va păstra aurul cuvintelor, frumuseţea lor greu de atins… Este o şansă rară aceea prin care un scriitor reuşeşte să prindă în cuvinte duhul vieţii monahale, să-l facă accesibil fără a-l profana şi să-l lumineze fără a-l diminua.
Aşa este şi ultima sa apariţie editorială dedicată ce-lor două mănăstiri istorice. Lucrarea se înscrie într-un amplu proiect de evocare a marilor realizări şi a continuei lupte din Biserica Ortodoxă Română într-un secol de patriarhat. Este o carte monument ridicată nu din piatră, ci din cuvinte vii, care vor dăinui peste timp ca o mărturie a credinţei nestrămutate.
Volumul nu poate să lipsească din biblioteca unui slujitor al Bisericii, a unui monah, fiindcă este asemenea unei candele aprinse care luminează deopotrivă trecutul şi prezentul, arătând cum sfinţenia locului modelează sufletele celor care vieţuiesc în preajma ei.
Fiecare pagină este o fereastră deschisă către eternitate, fiecare capitol o treaptă către înţelegerea mai adâncă a vieţii duhovniceşti.
Sigur că cele mai frumoase cuvinte despre mănăstirile Agapia şi Văratec au fost scrise, în cânt de rugăciune, de nenumăratele generaţii de monahi şi monahii care s au perindat, de-a lungul vremurilor, în aceste binecuvântate aşezăminte monahale. Rugăciunile lor sunt ca nişte fire nevăzute de aur care leagă pământul de cer, ţesând o pânză de sfinţenie peste aceste locuri.
S-a spus adesea despre cele două lavre că sunt mănăstirile cu cele mai numeroase soboare de călugăriţe din lume, având sute de monahii, mari rugătoare şi mult nevoitoare, care au trăit valorificând cu folos clipele vieţii, răscumpărând vremea, după cum ne îndeamnă cuvintele Scripturii (cf. Efeseni 5, 16).
Pe lângă rugăciunile aşezate în boabe de metanie, care se urcă mereu la cer, bătând la poarta milostivirii lui Dumnezeu, se adaugă şi cuvintele ziditoare, pe care le rostuiesc oamenii în drumul lor către desăvârşire.
Cele două mănăstiri nemţene, aşezate aproape de alte sihăstrii cu monahi sfinţi, au găzduit, pentru anumite perioade de timp, oameni statornici în căutarea Luminii, nu doar pelerini grăbiţi, care zăbovesc doar câteva clipe în faţa istoriei bogate ori a tezaurului spiritual şi patrimonial păstrat în cele două lăcaşuri sfinte şi în cele din împrejurimi. Printre aceşti căutători de lumină se numără şi scriitorul Grigore Ilisei, al cărui suflet a găsit aici o patrie duhovnicească, un loc unde cuvântul şi rugăciunea se întâlnesc în armonie desăvârşită.
Popasul la Agapia a însemnat, după cum mărturiseşte autorul, ajungerea într-un tărâm al vieţii sihastre, tărâm pe care acesta, dimpreună cu familia lui, l-a iubit îndeosebi. Nu este vorba despre o simplă vizită, ci despre o adevărată înrădăcinare sufletească, despre găsirea unui acasă spiritual în care inima poate bate în ritmul rugăciunii neîncetate.
Popasurile scriitorului Grigore Ilisei, înainte şi după anul 1989, la Agapia au însemnat neaşteptate şi emoţionante întâlniri, aşa cum le zugrăveşte într-una din aducerile aminte despre Agapia inimii, despre iubirea pentru un loc al marilor trăiri, despre întâlnirile de acolo – cele din biserica mănăstirii zugrăvită de Grigorescu sau din muzeul care aminteşte de istoria celor 400 de ani de dăinuire -, apoi despre stareţele mari, despre poveştile care continuă şi şederile fără seamăn din toiul verii sau al iernii, despre mărturisitorii aflaţi sub patrafirul poeziei şi, în general, despre tărâmul iconic al Agapiei. Vom descoperi citind toate acestea în paginile cărţii. O carte de o frumuseţe rară, ce pare o icoană în cuvinte care păstrează nealterată frumuseţea clipelor trăite.
La rândul său, Văratecul a fost numit de autor vatra solară a monahismului românesc. Este o metaforă care surprinde esenţa locului unde lumina duhovnicească pare să se reverse cu o intensitate aparte. Cele mai frumoase amintiri pentru Grigore Ilisei din lumea Bisericii se leagă de Văratec şi au o vechime de 50 de ani. Jumătate de secol de prietenie sfântă cu acest loc binecuvântat!
Întâlnirile cu scriitori, savanţi, monahi şi monahii, desfătătoarele ceasuri de voroavă, de taifasuri, prezenţele la hram, istoriile despre un palat episcopal şi monahal deopotrivă, ori despre cărturarii care au iubit Văratecul mai mult decât casa lor, ori despre cei care au cântat în rugăciune, în poezie şi în pagini de neuitat Văratecul – sunt lucruri pe care le vom descoperi în paginile cărţii. O adevărată cronică vie a spiritualităţii şi culturii româneşti, în care fiecare nume pomenit devine o fereastră către o lume de înaltă trăire culturală şi duhovnicească.
În volum sunt adăugate şi câteva mărturisiri de la Văratec, reunite sub titlul Taifasuri la Văratec cu Ştefana Velisar Teodoreanu, cu Bartolomeu Valeriu Anania, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mai ales cu scriitorul însuşi. Toate acestea sunt, pe drept cuvânt, bijuterii ale memoriei culturale româneşti, întâlniri la răscruce de veacuri între oameni care au marcat profund spiritualitatea neamului.
Printre cuvintele de suflet ale scriitorului Grigore Ilisei le amintesc pe cele care o aduc în amintirea noastră pe monahia Benedicta de la Văratec, cunoscută cândva drept academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga. Figura sa luminoasă reprezintă o posadă rară între lumea academică şi viaţa monahală autentică, o împletire armonioasă între erudiţie şi smerenie, între cuvântul cărturăresc şi rugăciunea inimii.
Cartea de faţă este o lucrare de suflet, ca toate celelalte ale sale. În frumoasele rânduri aşternute de autorul ei se regăsesc şi alte frânturi din amintirile de atunci şi de acum de la Agapia şi Văratec.
Frumuseţea cuvintelor fără egal, din cărţile, articolele şi evocările sale, are ceva care zideşte deopotrivă un călător grăbit sau unul preocupat şi statornic. Grigore Ilisei are darul rar de a transforma întâlnirile în lecţii de viaţă, iar amintirile în pilde luminoase.
Textele despre Agapia şi Văratec aşezate în cuprinsul cărţii vor rămâne mărturia iubirii unui vieţuitor mirean al acestor lavre, după cum s-a autointitulat scriitorul. O pace adâncă şi o bucurie pe măsură rămân după lectura acestui volum de colecţie. Este o carte care nu se termină odată cu ultima pagină, ci continuă să lucreze în sufletul cititorului, asemenea unei rugăciuni care îşi prelungeşte ecoul în tăcerea inimii.
Acest volum devine astfel nu doar o cronică a unor locuri sfinte, ci şi un testament spiritual al unei generaţii care a ştiut să îmbine în mod fericit cultura înaltă cu trăirea duhovnicească, lăsând urmaşilor un model de vieţuire în care mintea şi inima lucrează împreună, pentru slava lui Dumnezeu.
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Comentarii