Ca o candelă aprinsă în biserica sufletului meu este amintirea Cuvioasei Elisabeta, despre care îndrăznesc, cu sfială, respect şi dragoste aleasă, să scriu câteva cuvinte despre întâmplările trăite cu câţiva ani în urmă.
Era prin anii 2002-2003, când, după multe cărţi citite despre sfinţii monahi, pustnici şi nevoitori, îmi doream din tot sufletul să fiu şi eu puţin din cele ce am citit şi am învăţat din acele cărţi. Aveam pe atunci, şi încă mai am, mare evlavie la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi cred cu tărie că Sfântul Ioan a făcut posibilă întâlnirea mea cu Sfânta Maică Elisabeta, la vremea aceea Maica Teodora. Trăisem deja lângă maicile sfinte ale Mănăstirii Dragomirna – Iulia Aramă, proiestareţa mănăstirii la vremea aceea, Stavrofora Meletina şi Schimonahia Alexandra. De aceea, sufletul meu căuta mereu repere practice care să îmi ghideze viaţa. Iar în această sete sufletească Dumnezeu a adus-o în viaţa mea pe Cuvioasa de pe Giumalău.
Ca o paranteză, trebuie să mai spun că împreună cu sora mea de călugărie, o dată sau de două ori pe an mergeam la Mănăstirea Pojorâta, la Părintele Visarion (Ieroschimonahul Varsanufie) care era stareţ în vremea aceea la mănăstire. Îmi aduc aminte şi acum, ca odinioară, de noaptea în care am stat după Utrenie la sfat cu Părintele Stareţ Visarion şi Preacuviosul Ieroschimonah Iacob Bârsan. Părintele Iacob povestea despre viaţa petrecută la Ierusalim, alături de părinţii sfinţi care l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi Părintele Visarion ne spunea despre tainele Muntelui Giumalău, despre călugării pustnici şi, bineînţeles, despre Maica Teodora de care Sfinţia Sa avea grijă să aibă cele necesare trupeşte, dar mai ales sufleteşte.
Precum episodul relatat de Evanghelistul Luca de pe drumul spre Emaus, când Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit pe cale cu Luca şi Cleopa(Luca 24, 12-35), aşa mi-a ars sufletul cât timp am vorbit cu aceşti sfinţiţi părinţi despre Sfantul Ioan Iacob, dar şi de viaţa sfântă a maicii Elisabeta pe care o cunoşteau amândoi. Despre părinţii Visarion Breabăn(Ieroschimonahul Varsanufie) şi Ieroschimonahul Iacob Bârsan trebuie menţionat că erau doi părinţi cu viaţă sfântă, unul sfinţindu-şi viaţa la Locurile Sfinte din Ierusalim şi celalalt fiind stareţ şi având grijă de sufletele multor nevoitori de pe muntele Giumalău.
Vrednicul de pomenire Părintele Varsanufie a murit de tânar, la vârsta de 47 de ani. După moartea Părintelui grijă de Maica a trecut pe seama Părintelui Varlaam care, ştiind că maica îşi dorea să îmbrace chipul Schimei Mari, a venit la noi la mănăstire şi m-a rugat să îi brodez maicii două schime mari. Ca şi Părintele Visarion, Părintele Varlaam, spre bucuria noastră, ne împărtăşea aspecte din viaţa sfântă a Maicii Teodora şi noi sorbeam fiecare cuvânt ca pe o apă limpede de izvor în vreme de secetă.
Ca orice monah, aveam şi noi ispitele noastre, bolile noastre, căutările noastre… Am lucrat schimele cu multă bucurie, dar şi sfială, ştiind că le lucrez pentru o sfântă. Ca drept răsplată, când Părintele a venit după ele, Măicuţa mi-a trimis, prin el, o dulamă şi o vestă ca o binecuvântare. Ştia Măicuţa totul despre mine. I-a spus părintelui să-mi transmită să port dulama.
După plecarea Părintelui, atunci când am intrat în chilie o bună mireasmă m-a înconjurat; simţeam că trăiesc o minune şi cu lacrimi am deschis pachetul adus de Părintele Varlaam. Hainele acelea purtate de Maica erau pline de mireasmă sfântă. La poalele dulamei încă mai erau crenguţe mici de muşchi de copac şi pământ. Am simţit ca mi-a adus în chilie întregul munte, cu tot cu sfinţi. O mare bucurie am avut, am căzut în genunchi şi am plâns de bucurie, dar şi de mulţumire că prin acele haine Maica va fi cu mine cât voi trăi. Ani de zile am dormit în acea dulamă, simţind că eram ca într-un scut sfânt de apărare, asemenea unui prunc în braţele maicii sale. De asemenea, vesta primită de la Maica Elisabeta am purtat-o mereu la cursurile de la facultate, ca să mă simt protejată şi întărită de puterea rugăciunilor. Atâta har şi protecţie am simţit în hainele Cuvioasei.
În anul 2004, sora mea de călugărie a plecat în pustie la Maica pentru un an de zile să o ajute, Măicuţa fiind bolnavă. Cu dor şi drag mă rugam pentru sora mea să o ajute Dumnezeu, să reziste cât mai mult lângă Maica, dar totodată simţindu-mă nevrednică pentru că nu am putut să onorez invitaţia Maicii care mi-a făcut-o să merg şi eu la dânsa. Nu primisem binecuvântare de la Înaltpreasfinţitul Pimen să merg în pustie, dar nici starea mea de sănătate nu mă ajuta.
Ştiam că Maica e sfântă, o simţeam prezentă în viaţa mea ca pe un odor de mare preţ şi aveam nădejde că atunci când sora mea va veni de la pustie mă va învăţa şi pe mine tot ce a învăţat de la Maica Elisabeta. Căci simţindu-mă nevrednică de pustie şi de sfinţi, mă mulţumeam tot timpul să-i aud doar vocea blândă şi să ştiu că se roagă pentru mine. Nici acum nu pot să uit vocea sa blândă când mi-a spus că dacă nu pot să merg la ea, nu va fi supărată pe mine. Cu inima frântă am refuzat-o pentru că eram şi eu bolnavă.
Nemaiputând să fac ascultările de zi cu zi ale mănăstirii am plecat la Iaşi să-mi caut de sănătate, ştiind că, dacă nu plec, voi muri. Cu rugăciunile Maicii Elisabeta mi-a fost descoperită boala printr-o doctoriţă binecuvântată, şi cu tratament şi regim strict am fost stabilizată. Într-un cuvânt, 90% m-a vindecat Sfânta Elisabeta. Cât timp am stat în Iaşi, în mijlocul oraşului mângâierea şi duhul blând al Sfintei Maici m-au însoţit pretutindeni.
Când Măicuţa a adormit, pe 5 iunie 2014, abia venisem de la facultate, stând puţin să mă odihnesc, după o zi plină, în minte recapitulam seminarele din acea zi. Ca un fulger am simţit lângă mine, m-am ridicat şi am simţit-o prezenţa Maicii lângă mine. Ştiam că i se agravase boala şi era la Mănăstirea Pasărea, dar nu mă gândeam că poate pleca de pe pământ atât de repede. Am căzut în genunchi şi am început să mă rog, iar la câteva minute m-a sunat o prietenă spunându-mi că Maica a adormit. Atunci mi-am dat seama că, înainte de a pleca la Ceruri, sufletul ei m-a binecuvântat şi cred cu tărie că asta a facut la fiecare dintre cunoscuţii ei, la binefăcătorii ei, la toţi cei pe care, ca om pe acest pământ, i-a iubit.
Am plâns, dar m-am şi bucurat că de acum nu o să mai sufere de boală, că lupta ei pe acest pământ s-a terminat şi vom avea o rugătoare în cer şi o sfântă pe pământ. O sfântă a întregului neam românesc, o candelă veşnic aprinsă în rugăciune. Asta cred eu despre Sfânta Cuvioasă Elisabeta, anume că vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, alunga duhurile chiar şi cu hainele ei, sfinţea pământul pe unde trecea. Cred că şi ea este una din cei de care Apostolul Pavel pomeneşte că lumea nu este vrednică de ei (Evrei 11, 38). O fire slabă şi bolnăvicioasă a învins iadul şi patimile lumii acesteia. Acea fire de femeie cu smerenia şi ascultarea ei desăvârşită i-a învins pe vrăjmaşii văzuţi şi pe cei nevăzuţi, a devenit vindecătoare pentru unii şi rugătoare pentru noi toţi. Sfânta se arată oamenilor care au iubit-o cu adevărat, îi ajută să îşi îndrepte viaţa şi îi povăţuieşte pe calea mântuirii.
Mă simt îndatorată să menţionez şi faptul că nu puteam să scriu nimic despre dânsa, două săptămâni chinuindu-mă şi gândindu-mă ce să fac, simţindu-mă nevrednică de a spune ceva şi rugându-mă Sfintei să-mi arate un semn. Astfel că într-o noapte, deschizând ochii şi uitându-mă spre uşă, am zărit-o în chilie, în dreptul uşii: m-a privit aspru şi a dispărut. Atunci m-am hotărât că trebuie să merg la Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, să îi spun gândurile mele şi nelămurirea mea în a scrie sau nu ceva despre Maica. Am vrut să nu fie o înşelare de la diavolul şi m-am rugat Sfintei ca Dumnezeu să-mi dea răspunsul prin gura Înaltpreasfinţitului. În mintea mea îmi spuneam că primul cuvânt pe care îl va rosti îl voi îndeplini şi voi avea certitudinea că venirea Maicii a fost un semn de la Dumnezeu şi nu o înşelare, că, de fapt, Sfânta Cuvioasă Elisabeta a vrut să scriu.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta binecuvântare de a cunoaşte un astfel de om care mi-a mângâiat sufletul, m-a încurajat în viaţă şi mi-a alinat bolile şi neputinţele, dar şi Înaltpreasfinţitului Calinic, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pentru binecuvântarea de a pune în scris aceste umile gânduri şi trăiri.
Să ne rugăm Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea, ca să avem parte de rugăciunile sale către Preamilostivul Dumnezeu. Amin!
Cu plecăciune, Stavrofora MARINA ANDREICA,
Stareţa Mănăstirii Teodoreni, Suceava
Comentarii