În dimineaţa zilei de 17 iunie 2025, într-un salon al Spiridoniei Iaşilor s-a auzit glasul poetului Nicolae Turtureanu rostind cu ultimele puteri „Îngăduiţi-mi să respir”, titlul interzis de cenzura vremii, sub care ar fi trebuit să apară în 1971 cartea sa de debut de la Editura Junimea, „Punctul de sprijin”, distinsă în acel an cu Premiul de poezie al Festivalului „George Bacovia” de la Bacău. A fost un poet parcă din regnul bacovian, biruind destin maşter printr-o poezie cu incantaţii de psalm arghezian şi străfulgerări de umor subţire. A venit pe lume în Iacobenii Botoşanilor, în 1941, la capăt de octombrie, cu hlamida lui fabuloasă de culori, cu dominanta de ocruri, roşuri arzânde, cafeniuri, ce şi-au pus pecetea asupra făpturii pruncului, arămindu-i trupul, dăruindu-i glas cu sonorităţi de bronz şi argint să bată cadenţa viersului măiestrit şi presărând peste frageda fiinţă învăpăierea cireşilor întomnaţi ca să-i înscânteieze imaginaţia.
Am fost coleg de facultate cu Nicolae Turtureanu, Nicolae Turtă, cel din actele de stare civilă. Am făcut parte din aceeaşi promoţie (1961- 1965) a Facultăţii de Filologie, Secţia limba şi literatura română de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. Ne găseam în grupe diferite. Nicu în cea a „bătrânilor”, puţin mai în vârstă decât absolvenţii de liceu din 1961, ce constituiau majoritatea covârşitoare. Tomnatecii nu studiaseră limba latină în ciclul secundar, şi din acest motiv formaseră o grupă specială, cea a începătorilor la această disciplină. Prietenia cu Nicolae Turtureanu s-a legat în facultate. Dar nu din primul an, când ne salutam afabil şi mai schimbam în pauza unui curs, ori la cămin, câteva vorbe. Apropierea s-a produs în vacanţa de vară a anului 1962 în redacţia ziarului „Zori Noi” de la Suceava. Fratele lui Nicolae, Dumitru (Mitică), făcea parte din redacţia oficiosului sucevean. Absolvise Facultatea de Ziaristică de la Universitatea din Bucureşti. Nicolae se manifestase ca poet din primul an de studenţie şi fratele lui s-a gândit să-i ofere posibilitatea de a-şi exersa condeiul şi în jurnalism pe timpul vacanţei şi pe deasupra ca să câştige un bănuţ, că nu-l dădeau gologanii afară din casă. Eu ajunsesem să fiu poftit să lucrez vara la „Zori Noi”, unde vara rândurile se răreau ca urmare a concediilor, pentru că începusem o colaborare cu gazeta încă din anii liceului de la Fălticeni. Debutasem în paginile cotidianului sucevean în 1960. Mi-a fost publicat atunci un prim articol, dar cu pseudonimul, atribuit de redacţie, de Grigore Spiru. Am pus respectiva decizie pe seama contextului şi a faptului de a fi fost băiatul unui preot. Poate contase şi calitatea mea de elev. Cine ştie? Rămâne un mister, de vreme ce în vara lui 1962, când lucrurile nu se schimbaseră prea mult în România, pentru că relaxarea de după încheierea colectivizării nu fusese una consistentă, am semnat cu numele meu aproape zilnic. Când m-am oferit să colaborez, am fost primit cu braţele deschise. Mulţi dintre redactori plecaseră în concedii şi era nevoie de forţă de muncă. Aşa că am fost puşi repede amândoi în pâine. Câştigam experienţă, dar şi ceva parale. Eram plătiţi în acord. Productiv de felul meu, scriam cu fervoare şi mult, umplând cămările redacţiei şi adunând ceva provizii pentru toamna revenirii la facultate. A fost benefică acea lună şi jumătate de gazetărie frenetică şi în prima linie. Ne-am format, eu şi Nicolae, mâna. În acea vară de poveste, când scrisul nostru s-a confruntat pentru prima oară cu publicul, cu rezultate notabile, a început a se ţese prietenia noastră. Pânza ieşită din stativele acelui timp văratec s-a dovedit a fi trainică, de vreme ce nu s-a destrămat vreme de peste 60 de ani. Ne uneau crezuri comune, ne înaripau visuri ce prindeau contur în făpturile noastre şi ne înfrăţea această dulce povară a cuvântului ce ni se sortise amândurora. Nicolae venea din lumea satului, lume ce-şi avea cuibul ei şi în sufletul meu. Părea a nu se fi născut într-o zodie bună, dar el o înfrunta şi îmblânzea cu o dârzenie ce n-ai fi bănuit-o la un tânăr firav, bătut parcă de vânturile sorţii maştere. Părinţii, ţărani din Iacobeni, sat al comunei Dângeni, în părţile de nord ale Botoşanilor, erau oameni gospodari cu ceva pământ, dar care munceau din răsputeri să o scoată la capăt şi să-şi poată ţine copiii la şcoli, ca să iasă din sărăcie. Nicolae rămăsese, ca şi alţi fraţi şi surori, orfan de mamă. Îl marcase acea dureroasă absenţă. Tatăl se recăsătorise tocmai ca să aibă cine-i îngriji pe cei cinci copii fără de maică. Şi, ca şi cum această dramă n-ar fi fost destulă, peste copilul cel lovit de destin, peste Nicolae, s-a năpustit molima, epidemia de poliomielită. L-a marcat cu fierul roşu pentru toată viaţa, dar a scăpat cu zile. Plăpândul Nicolae, cum zice el într-o poezie, chintesenţă a unui traiect uman, „Punctul de sprijin”, ce a dat titlul unui volum al său de versuri, s-a dovedit a avea o mie de vieţi. Rostirea poetică se adevereşte prin existenţa de zi cu zi a lui Nicolae şi prin darurile pe care Dumnezeu i le-a dat, parcă mângâindu-l pentru împovărarea din copilărie. Minte ageră, sete de cunoaştere, har poetic. Cu acestea a pornit la drum. S-a adăugat lumina din suflet, împrăştiind tristeţi şi adunând sobor de prieteni şi admiratori în juru-i, cei cuminecători ai faptelor sale creatoare. Nicolae fusese, de bună seamă, hărăzit cu vocaţia prieteniei şi spiritul cel bun al colegialităţii. Purtarea sa contrazicea credinţele, cel mai adesea prejudecăţi, despre cei cu părul roşu. Acest însemn capilar, dimpotrivă, a fost împodobitor şi a conturat o efigie de mare şi rară expresivitate. S-a întâmplat fericit ca şi doamnele noastre, Rodica, Rodi, şi Ecaterina, Tinel, amândouă profesoare de franceză, înrudite prin felul de a fi elegant, discret, generos, să se simtă ca două surori şi să reprezinte, prin afinităţile lor, un liant adăugitor al prieteniei noastre, ce îmbrăcase repede caracteristicile unei calde legături familiale. Multe dintre momentele importante ale vieţii cuplurilor noastre au fost trăite împreună, când într-un cămin, când în altul. La fel şi vacanţele petrecute la mare, la Casa Scriitorilor, ori în popasurile la mănăstiri, mai ales la Văratec, găzduiţi cu desăvârşită ospitalitate de admirabilul nostru amfitrion, maica Aglăida Poinaru. Ecaterina cu mine l-am botezat pe Dragoş, unicul fiu al Turturenilor, purtător al celui de al doilea prenume al meu. L-am şi cununat în septembrie 2005 pe Dragoş cu Irina. Întâmplarea a făcut să se petreacă această nuntă la puţin timp după ce băiatul nostru, Dragoş Ion, a întemeiat familia alături de Cristina. Am fost unii lângă alţii, sprijinindu-ne ca fraţii şi la cumpene, încercări, inerente în viaţă. Astfel am ieşit cel mai adesea umăr la umăr la liman. Din păcate, am rămas la un moment dat singuri. Rodica a trecut la cele veşnice în 2003, Ecaterina mea în 20 septembrie 2020. Am suferit şi unul, şi altul pierderea dureroasă şi ireparabilă a exemplarelor noastre soţii.
Cuvântul pe care îl slujim a dat trăinicie zidirii prieteniei noastre. Nicolae a început să publice poezie încă din facultate în paginile „Vieţii studenţeşti”. Versurile lui au atras atenţia lui Ştefan Augustin Doinaş cu remarci măgulitoare, cele ce dau aripi când vrei să zbori. Îi prevedea un viitor plin de făgăduinţe, unul rostuit. Traseele noastre profesionale au avut puncte de contact, dar şi de fugă. Ne-am angajat amândoi în toamna anului 1966 ca redactori la Radio Iaşi. Nicolae realiza emisiuni de cultură de substanţă, pline de acurateţe, atrăgătoare şi fără coloratură ideologică. Director al postului era atunci un fost muncitor la Nicolina, apoi activist, fără cine ştie ce instrucţie, dar deştept şi cu fler la oameni, pre numele lui Grigore Colibaba. S-a înconjurat, profitând de deschiderea din acel moment a regimului, de absolvenţi valoroşi din învăţământul superior ieşean, tineri cu diferite specialităţi, pasionaţi de jurnalism, pentru care Radio Iaşi a fost un cadru prielnic de începere a carierei. Unii s-au identificat toată viaţa cu instituţia aceasta de prestigiu, pentru alţii a fost doar o rampă de lansare spre alte orizonturi în care şi-au fructificat pe deplin talentul scriitoricesc, didactic, muzical. Scriitorul Nicolae Turtureanu a început a se manifesta cu aplomb încă din anii de la Radio Iaşi şi a înflorit apoi la revista „Cronica”, unde s-a transferat la invitaţia profesorului Liviu Leonte, redactorul-şef al revistei din 1971. La „Cronica” Nicolae Turtureanu s-a afirmat şi ca un redutabil publicist, incisiv, polemist când era nevoie. Articlierul, semnatarul de tablete, eseuri, cronichete, s-a manifestat şi mai în largul său, cu o paletă de expresie şi mai bogată, după 1989 în paginile cotidienelor „Monitorul” şi „Ziarul de Iaşi”. A reînviat cu unii dintre colegii săi de redacţie de la săptămânalul „Cronica” revista aflată în moarte clinică. Sub direcţia sa a apărut cu indiscutabilă reuşită publicistică „Cronica veche”. N-a fost doar o reînnodare a firului rupt, ci un exerciţiu de jurnalism cultural de înaltă ţinută, în care directorul Nicolae Turtureanu a probat nu numai calităţi de constructor revuistic, ci şi de edecar al echipei, făcând cu o tenacitate de nebănuit munca grea presupusă de bucătăria unei publicaţii.
Dacă în ceea ce priveşte jurnalismul drumurile noastre s-au despărţit, în cele ale literaturii au mers împreună, cu confruntări de idei, sfaturi, lecturi reciproce, cu binevenite observaţii ante- şi post-publicare, într-un deplin respect al onestităţii şi spiritului cri-tic, ce trebuie să guverneze raporturile dintre creatori. Nicolae Turtureanu şi-a croit drumul său sub semnul acelei rostiri ce ar fi trebuit să fie titlul cărţii sale de debut din 1971, „Îngăduiţi-mi să respir”, răpus de furcile caudine ale cenzurii. Luptând să respire, poetul ne-a demonstrat în chipul cel mai firesc, de fel ostentativ, că există doar pentru poezie şi că înţelege să o slujească sacerdotal. Şi-a făcut datoria, înmulţind talantul primit, într-o lucrare în care poezia îl scrie pe poet, cum îmi mărturisea într-un interviu pe care i l-am luat pentru emisiunea mea de la TVR Iaşi, „Divanuri duminicale”: „În mod sigur însă noi suntem scrişi de ceva care este dincolo de fiinţa şi puterile noastre. Suntem dăruiţi pentru ceva la care nu cred că avem vreo contribuţie deosebită. Adică suntem întruchipări ale unui dar ceresc şi încercăm cât de cât să mulţumim acestui har ce ne-a fericit. De asta am spus că noi de fapt suntem scrişi, nu scriem poezie, literatură şi aşa mai departe.”
Colegului de promoţie la Filo, prietenului de o viaţă, Nicolae Turtureanu, nu i s-a mai îngăduit să mai respire la primele ore ale unei dimineţi de marţi, zi a ceasurilor rele. A plecat lăsându-ne întru desfătare un dar de preţ, miresmele poeziei sale, ale harului şi deşteptăciunii. De scrie-va în ceruri, îl rog să nu ne uite şi să ne trimită fapta sa poeticească ca să ne bucure ca întotdeauna.
GRIGORE ILISEI
Mătrăguna dulce
Se scurge strada-n jos indiferentă
Bărbaţii poartă ochelari de cal
Femeile scrâşnesc din şolduri. Lentă
trecere-a vremii spre un timp mortal.
Ce zi e astăzi? Luni? În care lună?
Ce an a fost? Mai vine un alt an?
Copiii sorb extract de mătrăgună,
Bătrânii îşi ţintesc ochii spre tavan,
aşteaptă mântuirea să le vină
că, altceva, ce oare, le-a rămas?
Latră la stele, lung, o limuzină
Având semnalul de alarmă tras
Precum în cer, aşa şi pre pământ.
Doamne, învredniceşte-mă-n cuvânt!
NICOLAE TURTUREANU
Comentarii