Îngăduiţi-mi, stimaţi cititori, să vă relatez câteva informaţii sumare, spre a vă ajuta – şi îndemna, totodată – să intraţi în universul acestei cărţi prin intermediul unui modest „Cuvânt înainte” despre autor şi fapta sa – prof. Vasile Irimia şi cartea sa, „Solca – file de istorie”, ed. Lidana, 2025, 200 p.
Ca cititor neobosit şi împătimit, am constatat că, într-un anume fel, ies câştigat din orice carte nouă. Citind-o, mă mobilizez şi mă leg de autor prin nişte fire nevăzute. Port un dialog intim cu el, cu acel scriitor. Dacă-mi place despre ce scrie, în ce fel gândeşte, meditez, receptez şi-i mulţumesc în gând, ca unui bun prieten. Dacă ştiu mai multe decât el, dacă judec şi altfel, îl corectez şi-l completez, iar în gând, îmi formulez propria-mi opinie.
În cazul oricărui autor, fie că-l cunosc sau nu, constat ce fel de om este citindu-l, dacă îşi stimează, îşi iubeşte sau îşi respectă cititorul.
Vasile Irimia?
E strănepot de răzeş. E unicul copil al părinţilor, Constantin şi Domnica Irimia din satul Pleşeşti, comuna Vultureşti, judeţul Suceava. S-a născut la 13 km de Fălticeni şi 30 km de Suceava, reşedinţa judeţului.
Băiatul a venit pe lume la 1 decembrie 1941, în prima fază a celui de-Al Doilea Război mondial, la câteva luni după ce ne-au invadat şi călcat ruşii şi ne-au luat Basarabia şi nordul Bucovinei. Şi-n înţelegere cu Mussolini şi Hitler, Stalin a fost de acord să ne impună Dictatul de la Viena, să abandonăm bulgarilor Cadrilaterul şi ungurilor o parte din Transilvania – nord-estul ei.
Tatăl lui, Constantin Irimia, era concentrat pe graniţă, pe Ceremuş. A fost în război. A luptat pentru eliberarea temporară a Basarabiei. În luptele de la Bălţi, compania lui a fost încercuită şi nimicită. Au scăpat doar câţiva. El a fost rănit la ceafă. A rămas pe câmp, fiind crezut decedat. Când au cules morţii, ai noştri au depistat că era viu. A fost dus la spital şi, după o perioadă de refacere, a plecat din nou pe front, ajungând în Crimeea, unde tranşeele i-au fost, de regulă, adăpostul. Pentru scurt timp a ajuns şi în zona Caucazului, dar unitatea lui a fost readusă în Crimeea din cauza mersului nefavorabil al operaţiunilor militare. După dezastrul de la Stalingrad şi înaintarea trupelor sovietice, unităţile militare române din Crimeea au fost încercuite şi blocate acolo. A izbutit, totuşi, să se îmbarce pe un vas şi, pe mare, să ajungă, după patru ani de război, pe teritoriul ţării, la Constanţa, de unde, pentru că unitatea militară din care făcea parte suferise pierderi importante, pentru refacere au fost deplasaţi în Oltenia. În toamna anului 1944 a fost lăsat la vatră, atunci când şi locuitorii satului se reîntorseseră din evacuare.
Vasile a fost crescut, în acei ani, de mama lui, Domnica. Apoi ambii părinţi i-au acordat toată grija, ţinându-l încă şi din scurt, imprimându-i un mod de viaţă disciplinat, chiar spartan şi educându-l „în spiritul muncii, adevărului, dreptăţii, respectului faţă de Neam şi Ţară”, aşa cum însuşi mulţumeşte şi mărturiseşte pe prima pagină a cărţii sale.
Învăţând bine la şcoala primară, în satul natal, la Pleşeşti, părinţii l-au dat în continuare la gimnaziu, clasele V-VII, în satul Valea Glodului, până la care erau 6 km. După absolvirea acestor clase, a urmat cursurile liceale la Fălticeni. Dorind apoi să urmeze cursurile din învăţământul superior, s-au ivit dificultăţi cu înscrierea la facultate, întrucât tatăl refuza să se înscrie la „colhozul” din sat, fiind astfel considerat duşman de clasă. A fost luat în armată, l-au repartizat la arma CFR – unde făcea instrucţie militară, dar lucra şi la terasamente şi construirea de poduri din beton armat. Şi astfel a lucrat la „beton armat” şi s-a fortificat, dar în clipele de răgaz s-a pregătit şi pentru admiterea la facultate.
Între anii 1962 – 1967, Vasile a urmat, la Iaşi, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie. A absolvit în mod strălucit, cu note mari. Media 9,25 la cele patru examene şi la lucrarea de stat. În cei cinci ani a avut 45 de examene la care, după o statistică a sa, a obţinut: la două discipline – nota 7, la alte 7 discipline – nota 8, iar la cele 36 obiecte de bază, fundamentale – numai note de 9 şi 10.
În vara anului 1967, comisia guvernamentală a prezentat la Iaşi lista cu posturile vacante pentru absolvenţii din centrele universitare Iaşi, Bucureşti, Cluj. Vasile a intrat, după medie, între primii zece. A citit lista posturilor vacante. Pentru media lui a găsit posturi libere la Bicaz, Târgu Frumos, Mangalia, Tulcea, dar şi la Solca. Era în acelaşi gând – mărturisea colegilor – că voia ca, ulterior, să revină tot în judeţ, la Fălticeni, aproape de casă, de părinţi, spre a putea fi, la bătrâneţe, „un stâlp”, un ajutor.
Ajuns la Solca, la 1 septembrie 1967, orăşelul i-a plăcut, deşi nu-i era cunoscut. L-a „călcat” din primele zile, şi, pe nesimţite, s-a împrietenit, încet-încet, tot mai trainic, cu aerul, cu liniştea, cu farmecul acestei aşezări.
Poate nu şi-a dat seama ce i-a plăcut mai mult? Poate melancolia, farmecul şi liniştea lui, calităţile sale naturale, dar şi anumite rămăşiţe cosmopolite, tăinuite, cazone, „civilizate”, din anii stăpânirii austriece, ale unor elite multinaţionale, alogene, venite peste românii „primitivi”, agrari, dar şi cei mai activi, ca agricultori şi crescători de animale, singurii autohtoni.
De aceea, îndată ce s-a fixat pe catedra de istorie şi filosofie, Vasile s-a lăsat antrenat încet-încet, mai întâi parţial, apoi total, cucerit şi pe urmă copleşit de „o mie şi una” de obligaţii şcolare şi extradidactice, care l-au invadat şi asaltat, rând pe rând şi, în mai puţin de un deceniu, l-au subordonat total, complet.
Când Inspectoratul Şcolar Judeţean i-a solicitat, în 1985, să întocmească o schiţă monografică şi să vorbească, la o consfătuire zonală, despre dificultăţile şi adversităţile românilor, pe tărâm şcolar, sub stăpânirea austriacă, el s-a gândit prima oară să înceapă a aduna material documentar pentru a redacta o monografie a Solcăi.
Între timp s-a şi îndrăgostit de o fată care lucra chiar la şcoala sa şi era fiica unei salariate din subordinea liceului. S-au cunoscut, s-au plăcut, s-au căsătorit, au venit şi urmaşi, între care un băiat sănătos şi frumos, căruia i-au pus acelaşi nume ca şi al tatălui său, Constantin. Şi viaţa s-a desfăşurat din plin şi normal şi nu s-a mai gândit să încerce să se transfere cumva, din oraşul în care se afla, când primarul i-a spus că nu-l va lăsa şi i-a dat, pe loc, un apartament bun şi ademenitor la un bloc nou.
Integrându-se trup şi suflet în liceul din Solca, s-a identificat, până peste cap, cu tot ce a însemnat dezvoltarea şi modernizarea şcolii şi a aşezării, unde devenise adoptat ca fiu de nedespărţit şi împătimit al urbei. A fost ales director şi director adjunct al liceului, membru al multor comisii din oraş şi din zonă – şi omul n-a refuzat, ci s-a implicat, din zori şi până târziu, zilnic şi chiar în sărbători, de câte ori era solicitat şi aflat printre răspunzători. Între anii 1978 – 1982, când conducea în mod direct liceul, în calitate de gospodar, s-a preocupat de dezvoltarea zestrei materiale a instituţiei de învăţământ, construind un internat şcolar cu peste 100 de paturi, o cantină şcolară modernă, o sala de gimnastică şi a modernizat un teren de sport în aer liber. S-a preocupat de amenajarea şi de dotarea laboratoarelor şcolare. Şi, pentru că profilul liceului era atunci de mecanici pentru construcţii, s-a zbătut şi a făcut rost de câteva „piese” importante pentru meseriile absolvenţilor: o betonieră cu capacitatea de 225 litri, un transportor cu bandă liniară de 15 m, un excavator etc.
Ulterior, în timpul în ca-re era director adjunct, s-a implicat activ în acţiunea prin care liceul din Solca a primit titulatura de „Tomşa Vodă”, după numele domnitorului Ştefan Tomşa al II-lea, care a ctitorit mănăstirea din această localitate.
Şi peste multe şi mărunte, ori însemnate, şi alte treburi asumate şi rezolvate exemplar, Vasilică Irimia a finalizat, la începutul anului 2025 – din 2006 devenise, în sfârşit, pensionar – volumul promis „Solca – file de istorie”. N-a fost deloc uşor. A stat în arhive, în biblioteci, a citit nopţi în şir, a adunat, selectat şi confruntat o grămadă de material, a re-văzut tot ce-au scris alţii înaintea lui şi a dat tot ce-a strâns „într-o viaţă de om” la Solca.
Astfel, acest trainic şi vajnic „copil sufletesc” al clipelor sale de răgaz, porneşte anul acesta în lume, în biblioteci, în şcoli, în toată ţara, ca un lucru de veci – având acelaşi nume: Vasile Irimia, alături de cei doi copii ai domniei sale: Costel Irimia, inginer în domeniul calculatoarelor şi fiica Elena, educatoare, care i-a adus şi o nepoţică Ilinca-Maria, acum în clasa a IV-a.
Cât despre copilul său spiritual – cartea intitulată „Solca – file de istorie” – lăsăm cititorilor libertatea şi plăcerea de a o citi, de a medita şi a o evalua ei înşişi şi, totodată, de a-i acorda nota pe care o merită. De data asta profesorul va fi „citit, ascultat şi notat şi de foştii lui elevi” (aşa cum vor crede ei că merită), iar noi, ca unul dintre primii lui colegi, vom adăuga, totuşi, doar câteva cuvinte. (Va urma)
Prof. univ. dr. MIHAI IACOBESCU
Comentarii