Ion al lui Ştefan a Petrii din Humuleşti vine în toamna târzie a anului 1854 la Folticeni, înscriindu-se în noiembrie la Şcoala de catiheţi la care deja erau elevi tovarăşii lui („văru-meu Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi ai mei se duseseră tot acolo”). Stă în gazdă la Pavel ciubotarul într-o casă pe Uliţa Rădăşenilor, astăzi strada Ion Creangă, la numărul 30, ca mai târziu să se mute peste drum la un fierar cu numele Vasile. În casa primitoare a harnicului Pavel ciubotarul care robotea „zi şi noapte”, casă cu laiţe şi paturi pe lângă pereţi, împreună cu învăţăceii stătea şi moş Bodrângă care, pentru mâncare şi băuturică se îngrijea de gospodărie: tăia lemne, făcea focul, mătura, căra apă. Moş Bodrângă cânta minunat la fluier şi nu doar atât, ştia multe poveşti pe care le spunea până târziu în noapte.
Ion Creangă povesteşte în partea a III-a a „Amintirilor din copilărie” de perioada petrecută la Fălticeni, cu nelipsitul umor, cu ironie usturătoare, cu ochi matur şi cu amărăciune pe alocuri. Pentru a fi acceptat la şcoala de catiheţi numită de povestitor „fabrica de popi”, deoarece nu era necesar să ai minime cunoştinţe teologice sau o cât de mică înclinaţie pentru a deveni cântăreţ de strană, fiece candidat trebuia să dea mită catihetului Neculai Conta: „galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii plocon catihetului” de la Folticeni. Nici elevul Ion Creangă (cu numele Ion Ştefănescu) nu fu scutit de aceasta: „pentru mine însă numai două mierţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui se cuvine de am fost primit în Folticeni”.
La şcoala de catiheţi mai mult nu se făcea carte decât se făcea, totul lăsa de dorit, ceea ce mărturiseşte însuşi autorul în mai multe rânduri. Metodele de predare erau rigide şi se bazau pe memorare strictă, „cumplit meşteşug de tâmpenie”. Catihetul lipsind mult de la şcoală, nici tinerii nu prea treceau pe acolo, cheltuind banii părinţilor de pomană şi pierzând timpul prin târg: „Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar… Şcoala era numai de mântuială, boii să iasă!… Ş-apoi, intrat în asemenea şcoală, numai barba şi punga te făcea să calci a popă…. Noi stricam pâinea părinţilor degeaba… Pe la şcoală mai dam noi aşa, câteodată, de formă”. Nici tinerii nu erau prea studioşi ori prea isteţi. Veniseră la Folticeni „să se pricopsească de învăţătură. Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă!”. Zadarnic se „luptau” cu gramatica lui Nicolae Măcărescu, cu Psalmii, răguşind „ca măgarii”, ori cu Istoria Vechiului Testament, dondănind „ca nebunii, văzând cum îşi pierd vremea”. Trăsnea se culca pe hat cu gramatica sub cap, iar „eu, ca şi Mirăuţă, nu mă osteneam până-ntr-atâta, să mor învăţând”.
În schimb, „nebunii ştiu că făceam de-ajuns”. Tineri fiind, scăpaţi de la munca câmpului şi simţind că acum e vremea lor, mâncăi pofticioşi ori însetaţi de vinişor rece, nu prea erau evlavioşi, nici smeriţi, gustând din plin viaţa de oraş. Moş Bodrângă de începea a zice cu fluieraşul, viitorii dascăli se puneau pe jucat până ce „asudau podelele şi ne săreau tălpile de la ciubote cu călcâie cu tot”, spre disperararea lui Pavel ciubotarul care nu dovedea cu reparatul încălţărilor. Nu ezita să se prindă în joc alături de ei popa Buligă, zis Ciucălău, de-i săltau pletele, iar tinerii îl aţâţau până ce scoteau sufletul din el, ştiind că acesta se „aghezmuieşte” încă de dimineaţă. În definitiv, toţi se purtau ca nişte flăcăi de la ţară, cu dragoste de viaţă şi dornici de distracţii. Creangă mergea uneori la fata popii din Folticenii-Vechi, doar nu era să o lase „nemângâiată”, iar ceilalţi răsplăteau cu câte o sărutare pe frumoasa fată a vornicului de la Rădăşeni, crăşmăriţă la o „sfântă crâşmă”, de unde ei „furluau” mere, pere, fasole şi ce mai puteau. Unii erau zgârciţi la împărţeala mâncării, alţii invidioşi, mereu se iscau certuri între ei, îşi puneau poşte unii altora noaptea, de umblau cu tălpile arse şi umflate. Cea mai mare neînţelegere dintre ei degenerează în bătaie şi urlete ce treziră vecinii. Casa ciubotarului rămâne cu soba dărâmată, cu geamurile sparte, făcându-l pe moş Bodrângă să-şi facă cruce de ceea ce vede, iar viitori dascăli fură alungaţi de gazdă, astfel încât ei au fost nevoiţi să se mute peste drum la Vasile fierarul, la nr. 29. Unii şi-au continuat învăţătura la seminarul de la Socola după desfiinţarea şcolii de la Fălticeni.
Şcoala de catiheţi din Fălticeni, şcoală de dascăli bisericeşti înfiinţată în anul 1846, s-a unit, în anul 1859, cu Şcoala domnească, devenind prima şcoală primară de băieţi a oraşului. Acum este şcoala pe care cu toţii o ştim sub numele de Şcoala Al. Ioan Cuza din Fălticeni. Deşi la şcoala de catiheţi din Fălticeni aveau dreptul să înveţe doar fiii feţelor bisericeşti (preoţi, diaconi, ori dascăli de strană), şi Creangă a învăţat aici timp de un an de zile (1854-1855), având ca profesori pe catihetul N. Conta şi pe proaspătul absolvent de seminar teologic Vasile Grigorescu. Nu uităm că marele povestitor a cântat „Îngerul a strigat” la biserica Adormirea, fostă catedrală a oraşului. Nu uităm că, pe Uliţa Rădăşeni, Creangă a stat în gazdă la Pavel ciubotarul. Este o bucurie a sufletului că pe străzile acestea au trecut paşii humuleşteanului fără pereche, aşa cum au trecut şi paşii altor şi altor oameni valoroşi ai neamului nostru.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
(Şcoala funcţionat între anii 1846-1859 pe Uliţa Rădăşenilor la nr. 27 în casa lui Grigore Bunescu, dascăl la biserica Sf. Ilie.)
Comentarii