Într-o dimineaţă a sfârşitului de noiembrie, pornesc aşa, parcă mânată de o putere nevăzută spre munţii noştri. Nu mi-a plăcut niciodată frigul iernii şi de aceea nu m-am avântat spre ei în timpul rece. Acum, era o zi cu soare căreia altădată îi ziceam căldură cu dinţi, ori soare cu dinţi. Azi, simţeam că mă îmbie la drum. Nu. Chiar mă chema.
Am străbătut munţii furată de tot ce îmi ieşea în cale. Toţi brazii aveau chiciură în plete. Toate firele de apă se prefăcuseră în ţurţuri şi în stâlpi de sare. Omăt adânc căptuşea fundul văilor. În lumina ce se strecura pe furiş vedeam cum lucea zăpada ca o mătase argintie ce învelea pajiştile dintre culisele pădurii. Copacii scuturaţi de frunze, în ipostaza lor albă, mi se prezentau ca fraţii gemeni, aşa, trup lângă trup. Prin ferestre anume făcute priveam munţii înalţi, zbârliţi, proptiţi de ceruri. Trăiam în lumea mea. Simţeam în mine adâncimi şi rezonanţe pe care nu le-am simţit până aici. Peisajul de iarnă ce se desfăşura sub ochii mei, în soarele oblic si purpuriu, mă fermeca dincolo de normele mele obişnuite. Niciodată, dalba şi încremenita ondulaţie a troienelor zăpezii nu m-au găsit atât de simţitoare. Sufletul îmi era despovărat de orice grijă lumească. Şi Eminescu îmi şoptea despre „pădurea de argint” şi glăsuirea ei.
Golirea de gânduri lasă calea de mulţumirea către Divinitate. Auzeam un glas lăuntric ce-mi zicea: toate le-am dat pentru tine, omu-le, şi tu trebuie să le vezi, să te bucuri, să le îmbrăţişezi, să le aperi.
Într-un asemenea moment îmi apare în cale o vulpe. Nu fuge. Se aşeză elegant pe albul imaculat aşa ca să i se vadă bogata-i roşcată-portocalie coadă. Mă apropii şi nu se sperie. Simte şi ea liniştea mea. Gândesc. Poate i-o fi foame. Poate vrea să-mi spună că nu-s singură, poate trebuie să înţeleg că şi semenii care-i considerăm răi, pot fi blânzi ca ea. E nevoie să avem două perechi de ochi.
ELENA ALINA ANDRUHOVICI
Comentarii