Un mare om politic spunea că vremurile grele creează (aduc în faţă!) oameni puternici, iar vremurile bune, de pace, cum au fost cele de după război (inclusiv după Războiul Rece, încheiat de Reagan şi Gorbaciov), promovează oameni slabi. Iar oamenii slabi în funcţii de decizie „aduc” vremuri grele, determinând necesitatea „ridicării” unor noi lideri puternici, cum constatăm acum. Nu trebuie să fim specialişti în politică europeană ca să observăm că UE nu are conducători care să se ridice la nivelul „părinţilor fondatori” ai alianţei (Piaţa Comună, cum s-a numit în perioada Războiului Rece), precum Schuman (Franţa) şi Adenuer (Germania de Vest). Ar fi o exagerare absurdă să afirmăm că războiul din Ucraina este legat de lipsa personalităţilor puternice în fruntea UE, dar poate şi „bâlbâielile” conducătorilor alianţei au încurajat nebunia lui Putin. Mai mult, şi poate şi mai grav, este faptul că la nivel UE lipseşte o strategie coerentă şi asumată de toate ţările membre (fără „şantajele” obositoare ale Ungariei lui Viktor Orban, spre exemplu!) pe termen mediu şi a ideilor privind evoluţia pe termen lung a acestei alianţe, după mine cea mai bună realizare a liderilor europeni din istorie (nu au mai fost războaiele „tradiţionale” în ţările continentului!). Funcţionarea UE este deficitară în multe cazuri, cel mai vizibil fiind modul în care fiecare naţiune percepe ameninţările la adresa securităţii şi reacţiile necesare în condiţiile războiului din Ucraina, la graniţa alianţei. Concret, Franţa este foarte vocală în condamnarea agresorului, dar face puţin pentru sprijinul Ucrainei (ajutor mai mic decât Danemarca!); Germania acordă ajutor consistent victimelor (financiar şi militar), dar se manifestă timid şi „calculat” în acuzarea Rusiei de invazie; Spania este la distanţă de conflict, la propriu şi la figurat, menţinând cheltuielile militare la un nivel scăzut şi deplângând pierderile de vieţi omeneşti; nordicii sprijină material, financiar şi umanitar ţara invadată, adoptând o atitudine corectă faţă de Rusia, dar sunt naţiuni mici, cu voci puţin ascultate, mai ales de hoardele Estului etc. S-a ridicat şi are şanse să devină un lider, ca naţiune, Polonia, cel puţin în Estul şi centrul Europei, având şi un lider respectat de toţi la conducerea guvernului, Donald Tusk. Să fie el viitorul lider puternic al UE? Are calităţi, iar Estul trebuie să „iasă în faţă”, chiar dacă, economic, nu a egalat Vestul. Iar dacă vorbim de creşterea Estului, normal, mai rapidă, trebuie să ne axăm pe sfera economică, ale cărei evoluţii este determinantă în viitorul UE, ca şi a întregii planete. Raportul Mario Draghi (pe care îl recomand, deşi este, normal, foarte amplu!), face o analiză, la zi, a stării alianţei, face un număr impresionant de propuneri / proiecte (800!!!), avertizează asupra pierderii competitivităţii UE, a migrării capitalului spre SUA, în principal, şi a pierderii pieţelor în favoarea Chinei (chiar şi în Europa). Ne trebuie strategii actualizate urgent? DA! Un exemplu al căii de urmat sunt SUA, care au stimulat financiar şi legislativ atragerea de capital, creiere şi startup-uri din întreaga lume (inclusiv UE). Şi China zilelor noastre a intervenit în economie, dar cu rezultate negative, scăzând încrederea populaţiei în politica statului (economie „dirijată”, inclusiv cea privată) şi, normal, blocarea creşterii consumului intern, deci a dezvoltării în viitor (locuinţe, spre exemplu).
Presupunând că dezvoltarea economică din UE se va revitaliza sub presiunea sistemului privat şi că va depăşi efectele pierderii energiei ieftine ruseşti (armă de şantaj!), trebuie să reducem şi dependenţa militară de SUA şi să devenim capabili de apărare cu forţele armate proprii. Avem posibilitatea de a dezvolta o forţă de „intervenţie rapidă” europeană (până la 300.000 de soldaţi), să repornim industria de apărare (a început foarte intens), pentru a fi capabilă să răspundă Rusiei (în 2-3 ani va fi!), dar şi să promovăm lideri capabili acestui moment. Are România „succesuri” în această zonă? Doar „împinsă”!…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii