Dealul la doi lei

 Perioada interbelică era şi pentru locuitorii comunei Răducăneni Iaşi, formată în parte din gospodari de confesiune ortodoxă, în parte de confesiune catolică, una de relativă prosperitate economică. Unirea de la 1918 cu Basarabia impulsiona activităţile economice, schimburile comerciale, preţul vinului scăzuse puţin, însă pe ansamblu, calitatea vieţii era pe trend crescător.

Dinspre Huşi spre Iaşi treceau toamna tot mai multe căruţe încărcate în cea mai mare parte cu cereale, dar şi cu struguri, ce erau cumpăraţi pentru vinificaţie de către locuitorii dulcelui târg al Ieşilor. La ieşirea din Răducăneni spre Costuleni şi mai apoi spre Comarna, pe ruta Huşi – Iaşi, drumul dă piept şi acum cu o colină abruptă, preţ de vreo doi kilometri. Porţiune ce le dădea mereu de furcă căruţaşilor, ce trebuiau să intre de nevoie în parteneriat pentru a traversa colina, punând în doi animalele de trăsură la un singur atelaj, pentru ca, odată ajunşi în vârful colinei să se întoarcă unul după celălalt.

Într-o seară ploioasă, la poarta lui Iftimie Roca, ce-şi avea gospodăria la poalele colinei, strigă un căruţaş şi-l întreabă dacă nu-l poate ajuta să urce dealul, să înhame un cal sau să pună boii la jug şi să-l ajute, întrucât la încărcătura cu cereale pe care o avea, animalele de trăsură proprii nu făceau faţă. Iftimie avea boii cu care îşi lucra singur pământul şi îşi asigura transportul pentru gospodăria proprie. Îi puse degrabă la jug şi îl ajută pe acest confrate să treacă dealul. Ajunşi în vârf, căruţaşul pe care-l trase, vru să-i plătească, Iftimie, însă, îi spuse hotărât:

– Stai pe pace omule! Nu-mi trebuie bani… te-am ajutat aşa, creştineşte, la nevoie.

 – Să-ţi dau măcar nişte grăunţe pentru animale şi păsări, că tot merg să le vând la oborul din Iaşi, îi spuse precupeţul.

 – Ei, dar grăunţe n-am eu?! Că doar am şi eu pământ şi hambarele mi-s pline! Mergi cu Dumnezeu, Doamne ajută să le poţi vinde bine, îl refuză categoric răducăneanul.

 Iftimie se întoarse acasă împăcat în suflet că a făcut o faptă bună, gândind motivat de-acum, că Dumnezeu o să-i întoarcă isprava şi o să-i dea noroc într-o împrejurare când va avea mare nevoie de El. După câteva ceasuri însă, răducăneanul începu să se răzgândească: „Măi, şi da-că-i luam bani, ce? Era un păcat? Că doar şi eu l-am ajutat să câştige nişte bani, o sumă infimă din aceasta puteam primi şi eu, că şi boii mei au trebuit să mănânce pentru a-i trage căruţa în vârful dealului, iar, în timpul pe care l-am ajutat, puteam rezolva alte lucruri pentru casa mea! Că m-a luat din treabă… Mie nimeni nu mi-a dat vreodată ceva degeaba… Bine, că eu nici n-am cerut… Am avut întotdeauna tot ce-mi era necesar şi asta pentru că am muncit”, vorbea Iftimie cu el însuşi.

 La câteva zile, luându-se cu treburi prin gospodărie, uită de întâmplare, ca de ea să-şi poată aminti însă, când trecu cu căruţa sa cu boi în drum spre loturile de pământ ce la avea în vecinătatea comunei, văzând alţi doi confraţi, ce poposeau la poalele colinei. Căruţaşii aveau doar câte un cal la trăsură şi nici acela de Doamne ajută. Observând că cei doi se târguiau ce cal să pună în faţă şi pe care în spate, cine să urce primul şi cine al doilea, Iftimie le spuse:

– N-o să reuşiţi să treceţi dealul cu gloabele astea măi oameni buni! De ce nu-i hrăniţi mai bine? Uitaţi-vă la mine ce animale de trăsură am!

– Şi ne poţi ajuta tu? întrebă unul din ei.

– De ce nu? răspunse Iftimie. Dacă plătiţi bine…

– Şi cât ne ceri? întrebă celălalt.

– Ei, cât?… că n-am să iau pielea de pe voi! 1 leu.

 Fără să mai stea pe gânduri, căruţaşii aflaţi în dificultate se învoiră cu Iftimie să-i ajute contra cost să treacă dealul. I-a luat 1 leu primului, s-a întors şi după al doilea, i-a luat şi acestuia tot un leu şi toţi au plecat bucuroşi în drumul lor, cu câte o problemă rezolvată. „Doi lei…” îşi spunea în gând Iftimie, „Dacă aş putea câştiga în fiecare zi câte doi lei şi să nu mai aştept toamna să vând strugurii, să nu mai aştept să crească şi să se îngraşe vreun juncan ca să-l pot vinde, ce bine ar fi!”

 Întorcându-se de la câmp, Iftimie vede la poalele dealului alţi doi căruţaşi care de pregăteau să-şi pună în doi animalele de trăsură. Încurajat de reuşită, Iftimie îi abordă când trecu pe lângă ei:

 – Măi oameni buni, de ce pierdeţi timp aşa? Vă pot ajuta eu! Ajunşi în deal, trebuie să vă aşteptaţi… Aşa, măcar unul din voi trece de Costuleni până vin tot eu după al doilea şi nici nu vă iau mult. Uite, vă ajut eu să urcaţi dealul pentru 1 leu.

Nici de data aceea căruţaşii aflaţi în aşteptare la poalele dealului n-au stat mult pe gânduri şi acceptară propunerea lui Itimie. Seara, răducăneanul era fericit, câştigase nişte bani ce-i erau atât de necesari pentru cheltuielile curente. A doua zi se înfiinţă din proprie iniţiativă la locul de popas al căruţaşilor şi făcu 4-5 transporturi aşa. În zilele următoare făcu cam tot atâtea, însă cu 2 lei, văzând că şi tariful acesta este acceptat de cei aflaţi într-o astfel de dificultate. Şi tot aşa, Iftimie începu să se iniţieze pe acest gen de activitate care promitea să-i aducă mai mulţi bani în gospodărie decât valorificarea produselor agricole şi a celor de origine animală.

 În sat însă, lumea se porni să-l bârfească:

– Ia uitaţi-vă la Iftimie cum profită de necazul oamenilor şi le ia bani să-i ajute să treacă colina!…

– Da, bă!… parcă ar fi dealul lui… le percepe dijmă pentru trecătoare!

Unii s-au luat chiar de el:

– Măi Iftimie, nu ştim ce să mai credem despre tine! Faci comuna de râs!… Ţi s-a dus vestea până la Iaşi şi Huşi că ceri banii oamenilor pentru trecerea dealului!

– Păi şi ce dacă? Nu muncesc pentru asta? Le pretind degeaba banii?… le răspunse Iftimie. E o afacere până la urmă! Însă, voi habar n-aveţi de afaceri, nu ştiţi decât să daţi cu sapa şi să mulgeţi vacile! se arată arogant Iftimie, dat fiind şi banii pe care-i avea deja puşi deoparte, şi care de-acum începeau să facă diferenţa dintre el şi ceilalţi săteni. Măi, tocmai aici e problema! – continuă Iftimie. Noi românii nu ştim să facem afaceri şi de asta ne conduc jidovii! Mi-a spus chiar unul dintre ei… Voi n-o să aveţi niciodată prosperitate, de vină e în primul rând religia voastră, că la voi a da bani cu camătă e un păcat, iar a lua bani pentru un serviciu făcut e aproape la fel, ori asta-i o prostie!

– Ia uite Anticristul! începuseră să gândească sătenii. Acum nu-i mai place nici religia noastră! Să-l dăm oare la Fisc? Mai bine nu! L-or prinde ei, că de-acum ştie toată lumea ce face!

 Dar Iftimie n-a mai fost impozitat şi pentru asta. Mai mult, câştiga suficient din ajutorul dat la urcatul dealului, aşa că, a decis să-şi dea pământurile în arendă. Dacă în primii ani prestarea acestor servicii era considerată de consătenii lui necreştinească, Iftimie începu după o vreme să aibă concurenţă, însă tot el rămase principalul artizan al trecerilor, pentru că lăsa din preţ, şi mai ales pentru că ştia să-i trombonească mai bine pe transportatori, precum că are boii mai buni, că pot trece mai repede cu el, şi aşa mai departe.

 După un timp, sătenii au început să-i spună colinei ce le dădea de furcă căruţaşilor „Dealul lui Iftimie”, şi cu denumirea aceasta populară a rămas o vreme, după care toţi au început să-i spună „Dealul la doi lei”. Era mai corect aşa, că nu era numai al lui Iftimie de-acum. Pofta acestui câştig le trezise interesul multora, de erau zile când, mai multe animale aşteptau înhămate sau înjugate pentru a ajuta la trecerea dealului decât atelajele ce soseau şi întâmpinau această problemă.

 Colina a rămas şi acum cu numele „Dealul la doi lei”, deşi, odată cu modernizarea transporturilor ce a intervenit după Al Doilea Război Mondial, activitatea ce i-a inspirat denumirea, şi implicit afacerea lui Iftimie au dispărut, de mult…

 Mai vezi uneori că trece câte-o căruţă goală sau cu câteva paie, când se întorc sătenii de la câmp şi atunci parcă reînvie amintirea celui de odinioară…

VASILE AIOANEI