Şi cum era satul tradiţional? Sunt nenumărate cărţile scrise pe această temă. Diferenţa de azi, vizibilă, izbitoare, are, fireşte, explicaţiile sale – un bun sociolog ar despica firul în patru fără multă bătaie de cap şi bibliografie aferentă. Mai întâi, ca să rezum subiectul, bogaţii şi săracii de azi nu sunt la fel. Nici hărnicia, bunacuviinţă, generozitatea, într-un cuvânt etica. Cei de odinioară, în satul de după evul mediu, din vremea războaielor moderne – inclusiv în perioada interbelică, chiar dacă primitivismul şi-a păstrat urmele, aveau o aşezare orecum gentilică. Cei mai înstăriţi, cu pământuri întinse şi daravele anexe, treceau înaintea obştii nu ca nişte mari gospodari fruntaşi, ci mai mult ca nişte mici boieri. Aşa fiind, aveau autoritate şi putere, deţineau monopolul. Dacă erau şi negustori, se înţelege că slugăreala era în curtea lor. Boieraşi găsindu-se, porunceau şi beneficiau de truda slugilor. Şi nu numai de munca lor, ci chiar şi de plăcerile pe care le aveau la îndemână. Asta, mai cu seamă când nevestele erau înfumurate, leneşe ori betege. Am destule exemple din mult lăudatul sat tradiţional! Slugile credincioase boierilor erau necredincioase bărbaţilor lor îmbătrâniţi, fără vlagă ori cu şederea mai mult în pădure decât acasă, căci trăind în verdeaţa obcinilor, trudeau cu toporul în codru ori pe lângă vetrele de ars cărbuni – dacă vorbim despre satele muntelui. Cantemir bine zice despre moldoveni că „trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor”, căci „în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda” (…). Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă (…) până „astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii”. Şi tot Cantemir: „Moldovenii nu cunosc măsura în nimic (…), nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi”. Iar despre „jupânesele boierilor”, zice că au „o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând”. Dar şi acestea care „au chipul frumos, sunt în cea mai mare parte desfrânate”. Aşa că, unele din sâmbriaşele sărace, cu „chip frumos”, trăind din bănuţul „patronilor”, ori din dijma rezultată din produsele gospodăriei, au fost cadorisite cu feţi frumoşi din flori, numiţi la ţară trăistari ori urzicari, ori, mai orăşeneşte, bastarzi. Celor cu nada ieşită la pescuit aveau numele lor: popânzoaie, flendure, handre sau leoandre, cucu-vârţite, hadulbe şi harmonici, hopindre, hârjoage, ciumăfăi, belituri, uliţarnice ori iapoame. Dar la cele din oraş: sertăriţe, pupeze, fumigene, drone, paraşute, telegrafiste, muiandre, sugative, fufe, hoaşte ori codoaşe, zoaie ori gunoaie şi în multe alte feluri, că nu numai „duzinarele” sunt vrednice de atâta onoare, ci şi cele sclipuite, stilate, cosmetizate, truditoare în instituţii cu pretenţii, tot atât de „virtuoase” în ferite alcovuri securizate, accesibile doar „cavalerilor mesei rotunde”…
Dar nu numai nevestele singuratice, fetele bătrâne ori cele bune de pleasnă, sunt cu meteahnă, ci şi bărbaţii – sfinţi acasă şi în biserică, slavoslovind la strană, iar după lăsarea întunericului, huhurezi deprinşi cu pârleazul. Şi cum nu numai acelea care ies cu „vârşa” la pescuit au nume şi renume, şi hoinarii care ies cu „oiştea” la vânătoare ori la copcă, poartă binemeritate epitete. Sătenii, cei la locul lor, le zic: fluierari, cocoşei, izmenari, tăntălăi şi foşalăi, ori mai nimerit, chizdeţcari. Şi din aceştia, de bună seamă rămas-au moştenitori, puiandri crescuţi de alţii, după canonul cucului!
Cu voia sau fără voia noastră, mai e şi un alt soi… cu… vot mănăstiresc. Dacă se întâmplă în casele încoronaţilor, de ce nu s-ar întâmpla şi în cetăţile austere?
Incidente întru totul fireşti, nu suprafireşti, ispitiri / pătimiri din pricini cărora cei din canon le zic sminteli…
Cu privire la morala şi credinţa „satului tradiţional”, nesăbuită e blasfemia. Aş putea ridica pretenţia că într-o expoziţie cu uşi de biserică, aş fi de găsit?…
Totuşi, un exemplu de fidelitate din sacrul sat tradiţional, cu in şi cânepă, cu opinci şi tilinci şi plug de lemn mă îndeamnă să mai zăbovesc oleacă pe condei.
Era una, nu hâdă, dar nici chipeşă, slăbănoagă, rea de muscă, la care au adăstat şi au ucenicit mulţi. Bărbatul ei, muncitor tăcut, nici el de vază, a luat-o şi pentru că nu o lua nimeni, şi în nădejdea că va găsi o strachină pe masă şi o boare de căldură în aşternut. Muierea era zâmbăreaţă, nu proastă şi nu trândavă. Plăcea hăndrălăilor fără căpătâi, dar şi celor înstăriţi despre care am făcut vorbire. Nu scăpa nicio horă pe toloacă, în ogrăzile cu nunţi şi la Căminul cultural. Bietul cărbunar, când mai da pe-acasă nu o găsea nicăieri – nimic pe plită, nimic în ştergarul de pe masă! Răbda amuţit, ştia că muierii, atunci când o apucă strechea nu-i putea sta nimic înainte. Într-o sâmbătă seară, după ce coborî din pădure, în pustiul din odaie, bietul cărbunar, flămând, îşi încropi singur ceva de mâncare. Puse la focul chior o oală mare în care zvârli tot felul de buruieni, aşa cum cere o ciorbă. În timp ce plita se înfierbântă, întredeschise fereastra şi ascultă: plezneau pereţii Căminului de sunetele fanfarei! Podelele se făceau surcele sub ghetele şi ciubotele jucăuşilor! Ciorba a fiert destul. Ceasul din blidar arăta ora 2 după miezul nopţii. „A dracului muiere!” zise necăjit omul, şi-i veni pe loc îndemnul să meargă cu oala la Căminul destrăbălaţilor. Iuţi paşii în întunericul de smoală, cu grijă să nu-i curgă oala în traistă. Ajunse în toiul horirii. Păşi până în mijlocul sălii; făcu semn la muzicanţi să înceteze. Muzicanţii, uzi leoarcă, bucuroşi să-şi tragă sufletul, se opriră. Jucăuşii s-au desfăcut şi s-au rezemat de pereţi. Cărbunarul scoase oala din traistă, puse un blid înainte şi-l umplu încet cu polonicul. Se făcu o tăcere mare – nu era o glumă ci mai degrabă o apucătură de smintit! Calm, îngăduitor peste măsură zise: „Draga mea nevastă, prea te-ai ostenit, iaca ţi-am adus ceva de mâncare”…
O întâmplare adevărată, vrednică pildă de sat tradiţional!…
CONSTANTIN HREHOR
Comentarii