Istoria ne prezintă permanent acţiunile cuceritorilor din Antichitate, care începe să consemneze oral, iar apoi în scris, „faptele de vitejie” ale conducătorilor, până în prezent. Dar luptele pentru ocuparea altor teritorii au început din momentul în care fiinţele semiumane au coborât din copaci. În aceste acţiuni de „extindere teritorială, adjudecate de „spaţiul vital” sau declanşarea „revoluţiei mondiale”, cum pudic şi ticălos sunt numite agresiunile, există învingători şi victime. Învingătorii au „întotdeauna dreptate”, cum declara un nazist la Procesul de la Nuremberg şi nu pot să nu fiu de acord. Dar dreptatea lor este o nedreptate flagrantă pentru învinşi. Motivaţiile invadărilor, care sunt de la „civilizarea barbarilor”, „eliberarea popoarelor” sau pedepsirea regimurilor criminale sunt valabile de puţine ori şi vor să acopere interese economice, dorinţă de putere extinsă (geopolitică!) şi impunerea unor „păci” după modelul agresorului. Chiar dacă victima (citeşte regimul, nu poporul!) a comis atrocităţi (Irak, Afganistan etc.) şi necesita înlăturarea conducătorilor de la putere, cei care „au făcut ordine, au impus democraţia”(!) nu sunt iubiţi de majoritatea locuitorilor. Şi ar trebui să se retragă repede! De ce vreţi să conduceţi după cucerire? Întrebare retorică…
Cuceririle sunt de mai multe feluri: teritoriale, cu ocuparea ţărilor învinse pe cale armată, impunerea unor regimuri favorabile agresorului prin mijloace politico-militare, „asasinarea economică” şi transformarea într-o neocolonie (o practică China în zilele noastre!), includerea forţată într-o alianţă (Rusia o practică cu fostele state sovietice!) etc. Sunt multe tipuri de cucerire, dar scopul final este acelaşi. Extinderea geopolitică şi impunerea regimului agresorului (dictatură sau democraţie, în general). Din punct de vedere al duratei în timp cuceririle sunt permanente (vezi cele ale Rusiei din Asia, Caucaz sau estul Europei!) sau pentru perioade scurte, precum năvălirile barbare în scop de jaf. De multe ori, însă, năvălitorilor le place foarte mult viaţa în zonele civilizate şi urbane, încât nu mai pleacă şi sfârşesc să fie asimilaţi de cei cuceriţi (unguri, bulgari etc.). Asta, în timp, este cel mai bun mod de a se încheia cucerirea!
Revenind în zilele noastre, vedem că invaziile au şi o altă motivaţie, respectiv rezolvarea problemelor interne ale statului invadator prin „inventarea” de inamici (Rusia a găsit nazişti în Ucraina, condusă de un preşedinte evreu!!!) şi deturnarea atenţiei cetăţenilor privind situaţia materială (sărăcie!) sau a libertăţilor umane (dictatură!). În aceste cazuri, victimele sunt mult mai puţin încântate de musafirii sosiţi „pe tancuri” şi se opun cu eroism. Şi chiar soldaţii armatei invadatoare realizează că sunt urâţi şi consideraţi criminali. Nu toţi, doar cei treji!
Exemplul de mai sus (Rusia) este valabil pentru toate dictaturile. China, cu probleme sociale, dar (mai nou) şi economice (şomaj tineri, falimente răsunătoare etc.) a devenit belicoasă şi vrea să cucerească Taiwanul. Iranul, direct sau prin interpuşi, atacă Israelul. Dictatorii africani îşi atacă triburile adverse din ţară sau vecini (Sudan, Congo, Mali, Ciad etc.). Este evident că războaiele de cucerire sunt declanşate, aproape în totalitate, de regimuri totalitare (mai au şi democraţiile „apucături” cuceritoare în „lumea a treia”!). Pentru că omenirea a cunoscut aproape numai regimuri autoritare, planeta s-a confruntat permanent cu războaie! Din păcate, războiul este NORMALITATEA pe Terra!! Cucerirea a înlocuit diplomaţia, negocierea şi dialogul, ajungându-se la un concept ciudat de „război drept”! Nu este drept să moară nevinovaţi şi ei sunt primele victime! Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că „doar pacea este dreaptă”! Evident…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii