Diplomaţia este fascinantă pentru cei mai mulţi şi mărturisesc că, dacă mă voi „reîncarna” într-un om (se poate şi altă formă de viaţă!), aş vrea să fiu diplomat deşi, acum, nu dispun de calităţile necesare. Politica mondială, administrarea problemelor planetei presupun calităţi deosebite (poate află şi europarlamentarii noştri!), dar şi responsabilităţi imense pentru cei dedicaţi. Istoria reţine nume ilustre ale diplomaţiei, cu rol determinant în evoluţia statelor şi a planetei în general, chiar şi România mândrindu-se cu personalităţi precum Nicolae Titulescu. Iar când în spatele diplomaţilor au existat adevăraţi „oameni de stat” (nu „oameni politici” cu gândul doar la voturi, ca acum), precum Brătienii, Maniu, regii Carol I, Ferdinand sau Regina Maria, succesul ţării pe plan mondial a fost asigurat. Vezi obţinerea Independenţei sau Mica şi Marea Unire spre exemplu. Diplomaţia mai este numită, pe bună dreptate, „arta compromisului”… Este, din păcate, tot mai puţin prezentă în democraţii şi total absentă în dictaturi, unde este înlocuită de „pumn în masă” sau chiar agresiune în masă (Ucraina)! Am găsit necesar să abordez acest subiect pentru că am constatat (şi nu doar eu) că diplomaţia clasică este pe o pantă descendentă, „duelul marilor negociatori” (se pare că Kissinger a fost ultimul) a încetat şi ordinea mondială sau conflictele locale se negociază ca o afacere (Trump este exemplul) între cei „puternici”! Parafrazând un titlu de film, aş spune că actorii de pe scena politicii mondiale sunt tot mai puţin gentlemeni şi tot mai mult cowboys (văcari pentru cei care nu cunosc engleza!). De ce a involuat atât de abrupt diplomaţia? Cine sunt promotorii noilor metode (sic!) de negociere? Care vor fi efectele pe termene diferite asupra discuţiilor la „masa verde”? Întrebări legitime, răspunsuri lipsă în bună parte pentru mine şi sper ca cei de la „butoanele” planetei să ştie ce fac! Este clar că „noii veniţi” pe scena politică mondială (China, India şi unele „puteri regionale”), dar şi Rusia în postura de agresor sinistru revendică o „nouă ordine mondială” şi un rol mai important în politica mondială, inclusiv în cadrul ONU (mai mulţi membri permanenţi în Consiliul de Securitate, de exemplu!). Cu puţine excepţii, aceste ţări nu utilizează „pumnul de fier într-o mănuşă de catifea” ca în diplomaţia tradiţională. Asistăm la diplomaţia „pumnului de oţel” din proximitatea butonului nuclear!!!
Se impune „diplomaţia de conflict” care înseamnă înlocuirea negocierilor cu şantaj economic (energie, materii prime, componente industriale esenţiale supuse restricţiilor sau embargoului!), înarmarea pe faţă şi ameninţarea cu potenţialul militar (inclusiv cel de distrugere în masă!) şi chiar agresiunea făţişă. Acest tip de negocieri se pot rezuma la întrebarea „cine şi cât cedează”? În caz contrar… Iar în zilele noastre problema este cât cedează lumea democratică (UE, SUA, Japonia etc.) şi cu cât s-ar mulţumi dictaturile făţişe (Rusia, China, Iran), dar şi alţi pretendenţi la dominaţia mondială sau zonală, după caz. Istoria ne învaţă că cedând vei tot ceda! O poziţie fermă este absolut necesară, dar şi luarea în considerare a „noii arhitecturi mondiale” se impune. „Este loc pentru toţi” spunea tovarăşul Xi la întâlnirea un Joe Biden la San Francisco. Nu pot să-l contrazic, atâta timp cât „locul sub soare” al fiecăruia se câştigă cu mijloace paşnice. O întrebare foarte importantă, de final: este necesară o altă ordine mondială sau adoptarea celei existente? Aştept răspunsul diplomaţilor veritabili!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii