Deşi este departe de mine pretenţia de a mă considera expert în problemele fizico-chimice ale apei, în cele ce urmează mă voi referi, totuşi, la problemele care privesc apa ca factor de mediu indispensabil vieţii de pe Pământ, de pe poziţia unui trăitor de rând de pe această planetă. Recursul la amintiri mă duce la anii de secetă din 1946, pe care nu-i pot uita, iar apoi, mai târziu… Cu mai mulţi ani în urmă mă aflam cu o echipă de proiectanţi în domeniul electroenergetic într-o mică aşezare urbană din judeţul Botoşani – pe atunci capitală de raion – Săveni. Urma să stabilim condiţiile tematice ale proiectării alimentării cu energie electrică a câtorva obiective agroindustriale din zona ca atare.
După nici o jumătate de zi, întreaga echipă de şase persoane eram cu burţile la pământ. Băusem apă dintr-o fântână (puţ) din oraş, iar stomacurile noastre neobişnuite cu apa leşietică din zonă ne-au adus în situaţia de-a ne îmbolnăvi pur şi simplu. Consecinţele erau groaznice şi pe timpul a 2-3 zile cât am stat în această localitate am băut doar apă minerală. Era lună de vară, iar populaţia locală consuma această apă, fără a-şi pune probleme similare cu ale noastre. Se vede că organismul lor era adaptat la această apă care, pentru noi, sucevenii, era o adevărată otravă. Cam în aceeaşi perioadă, bătrânii mei părinţi, ţărani, într-o localitate nu departe de malul drept al râului Siret, membri pe atunci ai CAP (Cooperativa Agricolă de Producţie), aveau câteva oi pe care le dăduseră, pentru vărat, la o stână amplasată pe malul stâng al râului Siret, într-o zonă băhnoasă. Fusese o vară ploioasă. Când bătrânii mei şi-au luat oile pentru iernat, în mai puţin de două sau trei luni au murit toate. În această situaţie s-au aflat toţi cei dintre ţăranii ce şi-au vărat oile la respectiva stână. Ce se întâmplase? Apa din zona respectivă era infestată cu fascioloză (gălbează) – parazit care distrugea ficatul animalului. Aşadar, tot apa!
Nu fără justificare, la timpul său, marele nostru inventator şi om de ştiinţă Henri Coandă afirma că „suntem ceea ce bem”. Ne referim, evident, la apa dulce – potabilă. În stadiul actual de evoluţie a tehnologiilor în lumea contemporană, apa dulce devine din ce în ce mai mult o problemă vitală, iar viitorul nu prea îndepărtat ne va confrunta cu o „criză a apei dulci”, aşa cum astăzi suntem confruntaţi cu o „criză energetică”. Apa, împreună cu aerul şi solul, reprezintă factorii de mediu indispensabili vieţii pe Pământ. Hidrosfera conţine apa Pământului – apă care se află în permanentă mişcare, realizând circuitul general al apei în natură. Hidrosfera ocupă 73% din suprafaţa Terrei dar, în acelaşi timp, apa este un component important al atmosferei, ca şi al mediului terestru. Umiditatea solului reprezintă 38% din apele accesibile de suprafaţă, în timp ce râurile 1%, iar lacurile 52%. Apa reprezintă o componentă centrală a lumii vii şi, în acelaşi timp, a mediului ambiant. Molecula de apă constă din 2 atomi de hidrogen legaţi de un atom de oxigen. După amoniac, apa are cea mai mare capacitate calorică faţă de oricare alt lichid. Apa are punctul de topire şi punctul de fierbere mai mare decât cele ale unor hidruri comparabile ale elementelor care urmează oxigenului din grupa a VI-a a sistemului periodic sau decât ale celor mai multe lichide. După amoniac, apa are cea mai mare căldură specifică (4,18 kJ/kg OC) şi care variază cu temperatura prezentând o valoare minimă la 35O C.
Datorită căldurii specifice mari, apa poate primi sau ceda o cantitate apreciabilă de căldură, fără a-şi schimba simţitor propria temperatură. Apa din organismul viu acţionează ca un tampon pentru căldură, făcând ca temperatura organismului să rămână relativ constantă atunci când temperatura mediului variază.
Căldura de vaporizare a apei 2.260 kJ/kg la 20O C este mai mare decât pentru oricare dintre substanţele lichide obişnuite – alcool etilic, metilic, acetonă, benzen. Această căldură de vaporizare este măsura directă a cantităţii de energie necesară pentru a învinge forţele de atracţie dintre moleculele adiacente ale unui fluid, astfel încât moleculele individuale se pot detaşa unele de altele, trecând în faza gazoasă. Importanţa căldurii specifice şi a căldurii de vaporizare se reflectă în faptul că marile întinderi de apă de la suprafaţa Pământului se comportă ca nişte volanţi tehnici, dar cea mai importantă utilizare a apei în tehnică şi tehnologie constă în faptul că apa este fluid purtător de căldură. Apa este solvent şi dispune, din punct de vedere optic, de proprietatea de transparenţă. Transparenţa apei depinde de lungimea de undă a luminii pe care o străbate. Radiaţiile ultraviolete (UV) trec neabsorbite, iar cele infraroşii (IR) abia pătrund.
Radiaţiile roşii şi portocalii din domeniul vizibil sunt puternic absorbite de apă. Aceasta explică culoarea albastră a luminii transmise de un strat gros de apă. Transparenţa apei este folosită deseori pentru a aprecia anumite forme de poluare ale acesteia, mai ales atunci când este vorba despre eficacitatea tratamentelor de epurare.
***
România dispune, prin teritoriul său, de o reţea hidrografică destul de densă dacă este vorba să privim harta ţării ce cuprinde, mai ales, zonele de podiş, deal şi munte. Teritoriul românesc include şi ape curgătoare de câmpie (şes), dar mai puţine şi debite influenţate decisiv de pluvialităţi, ceea ce explică desele situaţii contradictorii: secetă – inundaţii.
Agricultura, care include şi zootehnia ţării, este dependentă de apa provenită prin pluvialitate, dat fiind că un anume program de dezvoltare şi sistematizare a reţelei hidrografice a României se poate considera, astăzi, drept un deziderat.
Departe de a elogia sau a exprima gânduri nostalgice cu privire la „trecutul de tristă amintire”(?), trebuie să reamintim tinerelor noastre generaţii că lucrări de mare anvergură în domeniul gospodăririi apei din România au avut loc într-o perioadă pe care continuăm a o detesta: amenajarea a două trepte de fluviul Dunărea, cu cele două mari centrale hidroelectrice (Porţile de Fier 1 şi 2), Canalul Dunăre – Marea Neagră, precum şi amenajările hidrotehnice şi hidroenergetice interioare (râurile Bistriţa, Argeş ş.a.).
Trebuie s-o spunem deschis, fără a ascunde nimic sub preş, că, de peste 30 de ani de aşa-zisă democraţie postdecembristă (1989), în România nu numai că nu s-a făcut nimic în domeniul gospodăririi apelor, dar s-a distrus şi ceea ce se făcuse în anii de guvernare comunistă (avem în vedere distrugerea irigaţiilor în funcţiune şi abandonul total al investiţiilor în acest domeniu). Secetele şi inundaţiile care au avut loc şi continuă a avea au avut şi au o notabilă contribuţie la faptul că România, a V-a ţară din UE cu un sol fertil de 15 cm cernoziom, importă produse alimentare în proporţie de peste 70% din necesarul populaţiei din România! Am mai spus-o şi-o repet: am toată stima şi preţuirea pentru preocupările conducerii administraţiei judeţene privind transformarea Bucovinei într-un „pol” al turismului românesc, dar, oricât ne-am strădui pe această direcţie, inclusiv prin tot soiul de festivaluri, festivisme şi manifestări culturale şi sportive, nu vom putea acoperi decât într-o măsură redusă nevoile de ordin primar (vital) ale populaţiei: hrană, energie, îmbrăcăminte, adăpost etc. La un moment dat, administraţia judeţeană constatase că ne vom afla în faţa unei crize „a laptelui” în judeţ!(?). De ce? Pentru că prin imitaţie şi bani aduşi din munca prestată în ţările occidentale am început a ne pava curţile şi spaţiile verzi din gospodăriile rurale, pentru că mâine, poimâine nu vom mai găsi lucrători în agricultura românească, dat fiind că migraţia forţei de muncă creşte şi continuă să crească…, iar populaţia României scade inclusiv pe seama descreşterii demografice (natalităţii).
Încotro ne îndreptăm? Ne pierdem vizibil identitatea naţională(!), iar dacă avem în vedere salubritatea, mai ales urbană, şi nu mai departe decât cea a oraşelor din judeţul Suceava, vom înregistra o mare dezamăgire mai ales în domeniul evacuării (epurare), potabilitatea apei ce intră în prepararea hranei zilnice a populaţiei, la care se poate adăuga, ca drept anexă de gospodărire urbană (dar şi rurală) a procesării resturilor menajere (procesarea gunoaielor).
Nu poţi aprecia drept zonă turistică „model” un judeţ în care, cel puţin în mediul rural, are instalaţiile tehnico-sanitare (ca să le zicem aşa) în fundul curţii, iar apa potabilă, respectiv menajeră, provenită din puţuri (fântâni) în care predomină nitraţii şi alţi constituenţi chimici dăunători stării de sănătate a oamenilor, în general, localnici ori turişti. Concomitent cu asigurarea condiţiilor vitale de viaţă în care mediul are un rol important trebuie, cred, să avem grijă de calitatea APEI.
România, în general, şi judeţul Suceava, în special, dispune de o imensă bogăţie care priveşte existenţa izvoarelor de apă minerală, inclusiv a apei plate (potabile), care poate fi denumită drept „aurul albastru” şi care se cere a fi îngrijită şi mereu controlată, supravegheată şi „respectată”, mai ales în perspectiva nu chiar atât de îndepărtată, când omenirea s-ar putea confrunta cu o criză a „apei dulci”.
Depinde, până la urmă, de noi toţi de a ne asigura un mediu de viaţă corespunzător, neuitând nicicum şi niciodată că apa a fost şi rămâne drept esenţa vieţii.
ROMULUS SFICHI
Comentarii