Cred că mai târziu am să găsesc în memorie drumul care ne-a dus aici, într-un portal al mării, Marea Cretei, din a cărui deschidere arcuită privirea a cuprins farul de la Réthymno împreună cu puntea de piatră care îl leagă de uscat. Apa avea transparenţe care prin mii de suprapuneri ne dăruiau culori strălucitoare, albastru, argintiu, roz, aceasta din urmă rezultat al alchimiei soarelui înaintând lent spre apus cu albul pietrei digului şi al turnului din care pleacă lumina călăuzitor-ocrotitoare a navelor călătorind în noapte. Ambarcaţiuni uşoare pe valuri, turişti pe crestele digului, iar în dreapta noastră un pescar urmărindu-şi imperturbabil mulineta dădeau realitate acestui peisaj de vis. Însă paşii următori nu au fost de distanţare, de desprindere, ci de adâncire în materia sa aparte, în care tavernele cu măsuţele scoase afară până aproape de atingerea valurilor, cu mirosul mâncărurilor de peşte amestecat cu acela al undelor clipocind la atingerea cheiului şi al micilor înotătoare zbenguindu-se în apă sub mânuţele întinse admirativ ale copiilor, împreună cu toate bărcile ancorate chemător la chei păreau să se bucure de bucuria noastră: ne aflam în portul veneţian, una din frumuseţile oraşului, pe care Réthymno nu a obosit să o împartă cu oamenii care vin aici vara din toate colţurile lumii. Spre deosebire de protestele care au început să se audă în câteva aşezări faimoase pentru atractivitatea lor turistică, nici locuitorii săi, nici cretanii, nici grecii, în general, nu dau semne, cel puţin deocamdată, că ar fi sătuli, excedaţi de vizitatorii de vacanţă.
Străbatem încet acest aproape cerc policolor al portului, absorbindu-l prin toţi porii sufletului nostru, gândindu-ne la veneţienii care l-au construit după tiparul splendorilor edificate pe meleagurile natale, la turcii care l-au impregnat cu aroma cafenelelor şi narghilelelor lor, la refugiaţii care le-au urmat, la glasurile ceasului de-acum care împletesc limbi din patru zări, la oamenii care pleacă, la poveştile care rămân. Aşa că pliul drumului cu surpriza unui petec gospodăresc de curte cu gard parţial în care creşte, cuibăreşte şi vieţuieşte nepăsător la curiozitatea trecătorilor un pâlc de gâşte cu labe negre, penajul negru cu alb, gâtul alb, capul şi ciocul roşii ne smulge din visare. Iubitoare a făpturilor necuvântătoare, Maruca rămâne să le observe, Tandin cu Leo, Liliana şi cu mine ne încumetăm să urcăm pe dig şi să înaintăm printre nesăbuiţi ca noi, unii întorcându-se, alţii depăşindu-ne, pe piatra rămasă încinsă încă de la amiază, spre far. Nu uşor pentru nimeni, pentru mine reprezintă o adevărată încercare, astfel că privirea întoarsă spre faleza portului se confruntă cu un uriaş curcubeu de clădiri şi ambarcaţiuni dublat mişcător pe apă. Parte din jocul undelor cu soarele, parte din cauza emoţiei fiecărui pas. Tandin şi Leo ne salută de pe capătul de sus al treptelor înguste care duc la uşa închisă a turnului: singurul care are cheia sa este paznicul de far.
Din nou pe terra ferma, pe uscatul gâştelor poate rude cu gâscanul lui Nils Holgersson şi dacă da, poate şi Maruca rudă cu băieţelul călător, pornim pe un drum care urcă, străjuit de palmieri şi de clădiri năpădite de flori roz-mov de buganvilia, spre Fortezza. Aerul este înmiresmat, câte o cotitură ne dezvăluie fragmente din Réthymno şi mai încântător sub poleiala luminoasă a intrării oraşului sub cerul lui soare apune. Apoi, brusc, în dreapta, zidul gros al cetăţii începe să se înalţe masiv, impenetrabil, încât îi trecem pragul cu sentimentul privilegiului. Fortăreaţa Fortezza, cum i-au spus constructorii săi veneţieni din veacul al XVI-lea, cea mai mare fortificaţie edificată vreodată de ei, a fost ridicată după planurile inginerului Sforza Pallavicini pe locul ocupat în vechime, aici, în vârf de colină, colina Palaiokastro, de legendara Rithymna, din nevoia de a apăra aşezarea, după masiva sa distrugere de către piratul Uluj Ali, de următoarele, previzibilele atacuri ale otomanilor. Ar fi trebuit, colina odată întărită şi Fortezza terminată în ani puţini, şi datorită celor 76 800 de zile de muncă obligatorie depusă de locuitorii zonei, să adăpostească întregul oraş, dar cum rethymnioţii au refuzat să-şi abandoneze casele, aici s-au instalat doar administraţia şi garnizoana veneţiană. După ce în anul 1646 otomanii au ocupat Réthymno, atacând-o surprinzător de pe uscat, nu de pe mare cum se aşteptau veneţienii, Fortezza a mai avut parte de un rând de ziduri de întărire, iar pe măsura creşterii populaţiei aşezării, la începutul secolului al XX-lea, de noi construcţii. În timpul Primului Război Mondial a fost preferată de o nouă garnizoană, a ocupaţiei germane. După Eliberare, rhetymnioţii stabiliţi aici au ales să coboare în oraş, iar cetatea a rămas pustie. În cele din urmă, adjudecată de Municipalitate, curăţată de ruinele de nerecuperat, cu restaurări şi exploatări culturale salutare, Fortezza, spun ghidurile şi ghizii, este considerată astăzi emblema oraşului Réthymno.
Alegem, într-una din clădirile rămase de cinci veacuri în picioare şi reamenajată, fost depozit pentru tunuri, armament, expoziţia artistei plastice Ksenia Yarovaya, absolventă a Academiei de Pictură, Sculptură şi Arhitectură „Ilya Glazuvov” din Moscova, dar membră a Uniunii Artiştilor din Salonic şi Nordul Greciei. Distinsă cu medalia de aur a UNESCO pentru contribuţia adusă culturii greceşti. În expoziţie domină peisajul, Grecia este cântată cu sensibilitate în culori vii, care au, inevitabil, şi ceva din cărţile poştale pe care turiştii trimiteau salutări prietenilor din ţările din care veneau. Am făcut-o şi noi, Niadi cu mine, când am fost prima dată în Creta, în anul 2014. Se mai găsesc şi acum, sfioase alături de magneţi şi alte suveniruri, dar sunt tot mai puţin cei care le cer. Zecile, sutele de imagini surprinse cu telefonul şi trimise, şi primite cvasiinstantaneu, prin WhatsApp sunt preferate încântătoarelor dreptunghiuri cu mesaje scrise de mâna ta şi cu timbrul poştal ca o pecete pe sentimentele pe care le exprimă. În continuare, paşii ne poartă în amfiteatrul Teatrului Erofili, de căutat şi în absenţa momentelor de spectacol. De sub umbra pinilor care o străjuiesc ca nişte subţiratice coloane cu umbrela rămurişului în vârf, de la înălţimea întregii coline, care este şi a teatrului, priveliştea oraşului, a litoralului şi a părţii sale de mare cu nedesluşirea marginii ţi se arată în deplina sa splendoare, cu ultimele raze ale soarelui focalizate asupra lor.
Când pietruit, când stârnind colbul pământului roşu, drumul ne duce în piaţa centrală a Fortezzei, cu puţinele urme ale edificiilor impunătoare de odinioară. Numai despre Reşedinţa Administrativă se povesteşte, şi documentele epocii o dovedesc, că avea două etaje, 49 de uşi, 81 de ferestre, două scări, balcoane şi un aer pregnant de palat renascentist. Dar tot documentele şi deopotrivă amintirile moştenite evocă clipele teribile în care, cele mai multe construcţii veneţiene, cruţate, chiar dacă uneori cu modificări, de otomani, au căzut secerate, zidurile ca nişte oameni, de mitralierele nemţilor. Acum piaţa este plină de scaune uşoare de plastic şi de lucrul organizatorilor unui eveniment la instalarea scenei şi a difuzoarelor, temeinic, negrăbit, ca şi cum soarele nu s-ar apropia de plecare lăsând spaţiul celest şi terestru apropiatei căderi a serii. Nu întârziem întrebând – aici, începând cu deja vestitele Festival al Renaşterii şi Carnaval, mereu sunt manifestări culturale, artistice -, alegem o închinare în Paraclisul Sfintei Ecaterina din cealaltă parte a pieţei, în care a fost preschimbată în secolul al XIX-lea cisterna de apă de altcândva. Iconostasul la răsărit şi pereţii orbitor de albi cu câteva icoane, două mese, probabil pentru pomeniri, acoperite cu pânză de asemenea foarte curată, albă. Prin uşa deschisă, lumina din urmă a soarelui se concentrează pe iconostas. Paradoxal, dacă este un termen care poate fi asociat amintirii şi imaginaţiei, la vederea acestor pereţi albi găsesc în memorie elogiul adus pictorilor de biserici de minunatul scriitor cretan Pandelis Prevelakis, fiu al minunatului oraş Réthymno: „A picta o biserică sau numai o simplă icoană este o artă sfântă, deosebită de celelalte arte. Pictorul creştin nu se deosebeşte prea mult de un călugăr, chiar dacă locuieşte la oraş şi are o mie de legături cu lumea. (…) Pentru artistul ortodox icoana este un dar al Domnului, pictorul nefiind decât instrumentul genialei sale inspiraţii. (…) De aceea, pictorul nu-şi va pune numele pe icoană şi nici nu va valorifica o glorie care nu-i aparţine. Şi dacă întâmplător se abate de la aceste norme, numele său este scris într-un colţ, ca un fel de rugăciune aşternută la picioarele Domnului”. Poate pentru că eram în Creta cu doar două luni înainte de plecarea surorii şi pictoriţei Dany Madlen, întrebând de ierburi de leac culese de pe muntele Ida, ochii inimii se întorc spre ea, o privesc cu arsura unei dureri brusc răscolite, şi o văd din nou la plecarea sa pentru totdeauna din Biserica Învierea Domnului din Bacău, biserică pictată de colegul şi prietenul familiei, Mihai Chiuaru. Apoi stăruie asupra lucrărilor lui Dany consacrate „Crucii”, una dintre ele valorizând Biblioteca „Petru Comarnescu” a Sfintei Mănăstiri Voroneţ. De altminteri, şcolite la facultate la Bucureşti sau aici, în mănăstire, de cel care a fost universitarul şi muralistul Mihai Dumitru, câteva călugăriţe pictează cu credinţă şi talent icoane, iconiţe. De aici, amintirea urcă până la Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil din Cornii Sucevei, la ceasul unui îndepărtat an 2001, în care pe o podişcă de lemn, înconjurat de schiţe şi lădiţa cu vopsele, în lumina unui reflector, sub niciun metru distanţă de boltă, pictorul Ion Grigore o mai împodobea cu o steluţă.
Biserica spre care mergem acum, Cattedrale di San Nicola a veneţienilor, nu mai este. Otomanii au ras-o de pe faţa pământului şi au construit în acelaşi loc prima moschee din Réthymno, dedicată sultanului vremii, Ibrahim Han, ale cărei cupolă uriaşă şi înalt minaret dominau oraşul. Dar şi din moschee, a rămas numai baza, cu mihrabul delicat şi bogat ornamentat continuând să arate direcţia spre Mecca, din interior, un interior însă destinat acum concertelor şi expoziţiilor. Darul de care avem parte este al unor lucrări de grafică, care redau excelent persoane surprinse în ritmul războinic al celui mai faimos, spune afişul, dans cretan, pentozalis, din colecţia antropologului Elena Borisova de la Universitatea din Sussex.
Privim marea prin ferăstruicile fortificaţiilor, până o vedem cum se deschide globului de aur al soarelui şi-l absoarbe ca să-i lumineze adâncurile de-a lungul întregii nopţi. Când ajungem în oraş, este rândul nostru să fim priviţi. De ochii de stele ai cerului. Sub lumina lor, şi Réthymno, şi Fortezza sunt mai frumoase decât sunt.
Comentarii