Mihai Morăraş la desparţirea de Vasile Tărâţeanu
Înlăcrimaţi s-au trezit în dimineaţa de 29 iunie bujorii de acasă, de la Roşa lui Mihai Morăraş. „La 6.45 Mihai a plecat…”, am primit vestea neagră de la sora sa Viorica. Ne-a părăsit cel mai frumos şi sentimental bucovinean din Chişinău, care ne purta lacrima Cernăuţiului în inima Basarabiei, romanticul poet, iremediabil luptător pentru dreptatea românilor. Durerea neamului, purtată în inimă şi poezie, o preschimba în melancolie, dar nicidecum în resemnare: „O neamule, ce-ai fost crucificat/ Şi de Pilat, şi de-ale lui imperii,/ Tu pe moşia ta înstrăinat/ Adună-te la Masa Învierii “. În octombrie, acum doi ani, la jubileul său, i-am dorit să ne întâlnim cu tot neamul românesc din Bucovina la Masa Învierii nu în ceruri, ci pe pământ, la noi acasă. De-acum ne vom întâlni într-o lume mai bună.
Trebuia să rămână pe viaţă romantic, pentru că s-a născut în amiaza toamnei, pentru că s-a născut poet şi nu pe o oarecare palmă înstrăinată de pământ, ci la Roşa de sub Cernăuţi, în anul 1942, când acolo era încă România. Încă până a merge la şcoală, când de-acum nu mai era în România, a avut o extraordinară profesoară de istorie naţională şi literatură română – pe bunica Smaranda, care îi spunea poveşti despre marii Domni ai Moldovei lui Alexandru cel Bun şi legende despre pietrele cetăţii Ţeţina. Tot de la bunica Smaranda a învăţat poezii ce nu se găseau în manualele şcolare – de Eminescu, Coşbuc, Goga… Şi a mai învăţat ceva foarte important în casa părintească de la Roşa Cernăuţiului: că e român. Cu această ştiinţă a ajuns la Facultate la Universitatea din Chişinău, preluând conducerea cenaclului studenţesc „Mihai Eminescu”. Şi-a luminat colegii „moldoveni” că şi ei sunt români, până când avea să zboare de la Facultate cu studiile neterminate. Dar s-au găsit apărători, cu aceeaşi credinţă românească în suflet. Ştiu că nu i-a fost uşor în Basarabia pe unde a lucrat în presă, cu firea sa sensibilă la orice nedreptate, dar a avut noroc că a rămas acolo. Nu-mi imaginez cum ar fi rezistat printre bucovinenii săi, la baştină. Ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit de durere.
Nu ştiu cum a fost printre elita intelectualităţii din Chişinău, acolo unde l-a adus avântul tinereţii, şi-a trăit bucuriile şi durerile vieţii, suportând rutina de toate zilele. Dar când venea acasă – la Cernăuţi, unde i-au mai rămas prieteni ai idealurilor din tinereţe, la Roşa unde s-a născut, a copilărit şi-i trăiesc cele mai dragi neamuri, la Sinăuţi unde şi-a durat casă de piatră fiul Lucian cu soţia sa Lilia, dăruindu-i cea mai scumpă comoară, nepoţica Mihaela, îl vedeam pe Mihai Morăraş cu suflet candid de copil, cu braţele larg deschise a îmbrăţişare şi sărutare pentru orice om bun sau pom roditor întâlnit în cale. Sincer, cu neştearsa-i umbră de tristeţe melancolică în priviri, neschimbat la chip şi delicatele maniere, l-am avut printre noi, la Cernăuţi, într-o primăvară în săptămâna luminată la lansarea unei cărţi, la jubileul de 600 ani ai Cernăuţiului…când n-a venit, ca de obicei, în grabă, ci cu un întreg alai – prieteni, neamuri de la Roşa, admiratori şi preţuitori ai creaţiei sale, cunoscute şi în Bucovina. Şi de la Chişinău avea însoţitori/susţinători de valoare – în primul rând pe „îngerul păzitor”, cum o numea pe soţia sa Catinca, pe vestiţii noştri consângeni din capitala Moldovei, Ioan Paulencu şi Maria Iliuţ, nume de referinţă pentru comunitatea bucovinenilor din Basarabia.
Ultima dată, după o îndelungată lipsă, a venit cu lacrimi şi sfâşietoare durere, să-şi ia rămas bun de la cel mai apropiat prieten, la înmormântarea lui Vasile Tărâţeanu. Aşa am trăit trista bucurie a întâlnirii cu cel mai drag bucovinean din Chişinău. Aşa cum a făcut-o în timpul vieţii, unind în jurul său oameni şi cărţi, şi din sicriu Vasile Tărâţeanu ne-a dăruit bucuria de a ne întâlni şi îmbrăţişa cu prieteni dragi de mai departe. Îmi doream de foarte multă vreme să-l revăd pe Mihai Morăraş, trecând gânditor şi melancolic pe strada Domnească din Cernăuţi, dar nicidecum nu era Doamne ajută. Bucovineanul nostru din neamul românilor de la Roşa, scriitorul, poetul, profund sentimentalul Mihai Morăraş, cu rădăcini slobozite la Chişinău, a trăit cu dorul de Cernăuţi, oraşul pe unde sufletul îi cântă ca un solo de vioară. Aşa se întitulează şi cartea ce cuprinde un „dialog la focul din vatră”, Mihai Morăraş intervievat de Vasile Tărâţeanu. Scriam cândva că e o fericire pentru mine să mă plimb cu visătorul Mihai Morăraş pe cea mai frumoasă stradă a oraşului şi s-o luăm de la Cernăuţi la vale spre Roşa sa natală. N-o să-l mai vedem prin Cernăuţi. Dumnezeu să-l odihnească în Bucovina din ceruri.
MARIA TOACĂ, Cernăuţi
Comentarii