Caracalla, pe numele său adevărat Marcus Aurelius Antoninus, a fost fiul cel mai mare al împăratului Septimius Severus şi al Iuliei Domna. “La istoricii moderni, în parte şi la cei antici, împăratul poartă însă denumirea de Caracalla (mai rar Caracallus).” “A fost o poreclă ce i s-a dat după numele unei mantale cu poale lungi, haină de origine galică şi germanică. Împăratul îmbrăca cu predilecţie această caracalla, o manta groasă şi soldăţească, mai ales când se găsea în taberele cu climă aspră.”
Toţi istoricii l-au descris pe acest “împărat al soldaţilor” în culori foarte sumbre.
Istoricul Mommsen l-a denumit o “caricatură a tatălui său: scund, rău, brutal, crud, supărăcios şi destrăbălat”. Astfel ni-l reprezintă şi multele busturi ce i s-au păstrat din Antichitate: cu un cap taurin, privire plină de răutate, fruntea şi obrajii brăzdaţi de cute adânci, semne de cruzime şi brutalitate.
Urmând recomandarea tatălui său dată pe patul de moarte, toată atenţia i s-a îndreptat spre armată, pentru care şi cheltuia mulţi bani.
Alături de soldaţi săpa şanţuri, construia poduri şi era cel dintâi la datorie, acolo unde se cereau braţe puternice. Mâncarea ce i se servea era simplă, uneori bea şi mânca chiar din vase de lemn. Pâinea lui era cea obişnuită; avea obiceiul să macine cu braţele lui atâta făină cât să-i ajungă, făcând aluatul şi punându-l la copt pe cărbuni, după care mânca.
Fugea de tot ce putea fi costisitor, recurgând numai la lucrurile comune şi la îndemâna celui mai sărman dintre soldaţi.
S-a preocupat numai de întărirea corpului prin gimnastică, călărie şi înot. Nu era prost vorbitor şi nici lipsit de inteligenţă spontană, “dar cuvânta ce-i venea la gură” şi nu se ruşina de ceea ce spunea. “Nu a iubit niciodată pe nimeni cu adevărat, ura pe toţi cei ce se remarcau cu vreo faptă bună şi mai ales pe cei pe care se prefăcea că-i iubeşte, îi ucidea pe mulţi în diferite chipuri” declară Dio Casius.
Caracalla, mai energic şi diabolic, se hotărî ca tot prin sabie şi crimă să-şi îndepărteze de la domnie pe fratele rival, Geta. Acesta a fost atras într-o capcană şi omorât chiar în faţa mamei sale, Iulia Domna. Antologice au rămas cuvintele lui Geta către mama sa: “Mamă, mamă, tu, tu care m-ai adus pe lume, ajută-mă, că mă omoară!”. Geta muri în chipul cel mai groaznic, chiar în braţele mamei sale, care primi moartea celui pe care-l născuse chiar pe pântecele ei; ea se umplu toată de sânge, aşa încât nu mai luă în seamă rana pe care o căpătase şi ea la mână.
După săvârşirea omorului, perfidul Caracalla alerga nebun prin camerele palatului imperial, strigând în gura mare că scăpase ca prin urechile acului de asasinarea pusă la cale de fratele său Geta.
Din cei 7 ani ai domniei, 5 ani a stat numai în mijlocul trupelor de la Rin şi Dunăre (213 – 214), apoi în Orient (214 – 217).
Herodianus afirmă: “Împăratul a părăsit capitala în 213, scârbit de conştiinţa propriilor sale fapte şi plictisit de viaţa de la Roma”.
La Roma, asasinarea lui Geta îl făcuse odios tuturor. Mulţi îl numeau, în bătaie de joc, “Geticus”, cuvânt cu dublu înţeles: “învingător al geţilor” sau “învingător al lui Geta”.
În primăvara anului 214, Caracalla părăsea Roma pentru totdeauna. În drumurile sale prin vastul imperiu, “împăratul a jefuit peste tot uscatul şi marea”.
Masacrarea locuitorilor Alexandriei (Egipt) şi a parţilor pe Câmpia Ctesifonului au rămas în istorie ca unele dintre cele mai mari măceluri produse prin mârşăvie şi trădare.
Iată cum s-a produs: Caracalla îşi anunţă o vizită oficială în Egipt, ceea ce îi bucură mult pe cei din Alexandria, “oameni uşuratici şi schimbători”. Sosise momentul să le plătească acestor alexandrini, zeflemitori din fire, care au scornit porecle şi anecdote la adresa sa şi ironizau prin caricaturi statura scundă a împăratului care avea pretenţia de a-i imita pe Alexandru Macedon şi pe Achile.
După ce alinie şi trecu în revistă pe tinerii alexandrini, se retrase cu escorta sa şi, la un anumit semn, soldaţii se năpustiră din toate părţile, ucigând fără milă întregul tineret dezarmat. Soldaţii atacară apoi populaţia civilă, notabilităţile oraşului au fost gâtuite şi prădăciunile au ţinut câteva zile. În gropi comune au fost târâte mii de cadavre şi râuri de sânge au curs pe străzile Alexandriei. Cu parţii a recurs la un şiretlic. Aflând că pe tronul regatului part, Vologeses fusese răsturnat din scaun de fratele său Artabanos, îl rugă pe acesta să-i dea în căsătorie pe fiica sa. Prin această uniune matrimonială, declara Caracalla în scrisoarea sa, s-ar alcătui o singură împărăţie, datorită vitejiei cavaleriei partice şi iscusinţei legiunilor romane. La început, regele Partiei se împotrivi propunerii de căsătorie, dar în cele din urmă, sub ameninţarea lăncilor romane, acceptă ca ginere pe împăratul Romei. Astfel, Caracalla a putut pătrunde cu întreaga armată în inima regatului, manifestând intenţii pacifiste.
În fruntea unui mare alai de sărbătoare, îmbrăcat cu straie de toate culorile, împodobite cu fir de aur, cu dansuri şi cântece de fluiere, naiuri şi tobe, socrul îşi întâmpină ginerele, aducându-i cupe de vin în mâini pe câmpia din preajma capitalei. Pe când parţii erau ameţiţi de vin şi îşi lăsaseră caii cu armele departe, Caracalla dădu ordin armatei sale să se năpustească asupra lor.
Astfel, “nunta lui Caracalla” de pe Câmpia Ctesifonului s-a încheiat cu un groaznic măcel pe care memoria colectivă l-a păstrat până astăzi. Trebuie să amintesc faptul că în timpul domniei lui Caracalla s-au elaborat Tabula Peutingeriana (o hartă a Imperiului Roman, lungă de 6,82 m şi lată de 34 cm), precum şi Constituţia antoniniana prin care se lărgea dreptul de cetăţenie romană.
După 7 ani de domnie a fost asasinat de centurionul Martialis, pe când se îndrepta spre Templul zeiţei Luna, aflat în zona oraşului Carrhae (Mesopotamia).
Astfel dispărea o “fiară” de pe tronul Cezarilor.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii