„Balada” pe Everest

Când eram elevă în cursul primar la şcoala gimnazială care astăzi se numeşte „Bogdan Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, tradiţia serbărilor şcolare de sfârşit de an a adus în faţa cortinei, poate ca să îngăduie pregătirea unui moment cu decoruri în spatele acesteia, pe un coleg de clasă, slăbuţ şi mai retras, cu un nume pe măsură, Modest, împreună cu o vioară. A început să cânte, nu se auzea nimic în larma copilărimii din sală. S-a oprit şi a aşteptat ca părinţii să o liniştească şi linişte desăvârşită (un miracol) a fost până a încheiat în aplauze puternice „Balada”. Succesul l-a făcut să o mai reia la vreo două serbări la rând, apoi a renunţat, probabil şi la studiul muzicii, deoarece peste ani, profesional, a ales alt drum. Dar noi, eu, cel puţin, şi cu siguranţă şi alţii, nu am uitat „Balada” lui Ciprian Porumbescu, întâmplările vieţii m-au făcut să o ascult, cu aceeaşi inimă fermecată, şi la capătul de apus al Europei, pe ţărmul Oceanului Atlantic, şi la Stupca, şi la Suceava, cu Atsuko Temma, şi la Cernăuţi, la Cernăuţi la o distanţă de 20 de ani, în aceeaşi interpretare, a lui Nicolae Hacman.

Atunci, la ceasul celei dintâi întâlniri cu „Balada”, şi învăţătoarea, şi părinţii ne-au vorbit de muncă şi studiu ca de o cheie fermecată, capabilă să-ţi dea aripi, să ajungi chiar şi pe Everest. Din rândul lucrurilor aţipite, care se pot trezi şi peste mai mult de jumătate de secol, expresia a reînviat zilele trecute, cu ceva tulburător în apariţia sa, deoarece şi părinţii, şi învăţătoarea au plecat de mult, la auzul veştii că valorosul violonist român Alexandru Tomescu şi-a început Turneul Internaţional Stradivarius la altitudinea de 5364 m, în tabăra de la baza Everestului din care porneşte urcuşul alpiniştilor care visează să-i cucerească vârful, cântând „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Ştirii i-a urmat relativ repede aceea că în cadrul Turneului, duminică, 25 iunie 2024, Alexandru Tomescu va concerta la Teatrul Municipal „Matei Vişniec”, iar în sală se vor afla şi cei 170 de copii, de tineri violonişti care anul trecut, la aniversarea venirii pe lume a lui Ciprian Porumbescu, au cântat „Balada” la bustul pe care i l-a dedicat Ioan Cârdei la Suceava. Privitor la celebra compoziţie, Alexandru Tomescu, câştigător în adolescenţă al „Lirei de Aur” la Suceava, declara cu ani în urmă că este „o lucrare care mişcă întotdeauna sufletul oamenilor, indiferent că sunt români sau că sunt japonezi”

Cu un amestec nedefinit de amintiri-sentimente, m-am cufundat puţin după aceea în lectura Jurnalului lui Ciprian Porumbescu din 1879, Cernăuţi-Stupca (editat de Corint Books, Bucureşti, 2023, cu finanţarea Consiliului Judeţean Suceava), jurnal tradus din germană de strănepoata sa, Stanca Scholz-Cionca, care semnează şi studiul introductiv şi notele acestuia, adică pregătit pentru noi de cea mai importantă urmaşă a Porumbeştilor din mănunchiul de urmaşi de sânge în viaţă ai compozitorului, de cea mai pregnantă personalitate, şi afectiv, şi intelectual, din rândul lor, de chiar Urmaşa Porumbeştilor

M-am cufundat, ţinând cont de rândurile distinsei prietene Nina Cionca de acum peste 20 de ani, dintr-un articol publicat în „Crai nou” Suceava: „Ochii indiscreţi ai posterităţii vor găsi notaţii compromiţătoare pentru un fost student la teologie, îl vedem chefliu, risipitor cu banii, jucând cărţi, pierzând câte o noapte cu prietenii. El a notat totul – fără autocenzură, aşa cum a văzut şi a simţit, în special în momentele plăcute, tot ce l-a înveselit şi l-a făcut să uite că ceva îl roade cu tenacitate, ba chiar glumeşte descriind starea lui fizică, asemuind-o cu o haină ce se rupe mereu deşi o cârpeşte mereu.

Ceea ce descoperim noi citindu-i jurnalele şi scrisorile (integral, nu parţial cum le-au folosit toţi biografii) este omul modern, ce nu-şi ascunde defectele, păcatele, voioşia lui debordantă, prieteniile mai mult sau mai puţin onorabile, glumele bune sau proaste pe care le gustă, ba chiar le şi notează. Toate acestea, de ce oare? Să-şi amintească, cândva, la bătrâneţe cum s-a irosit în tinereţe? Ori jurnalul intim, cu toate momentele trăite scrise pe hârtie, are o funcţie exorcizantă? Mărturisindu-te întru totul, chiar pe hârtia unui caiet pentru a citi cândva ca să zâmbeşti sau să regreţi – prin aceasta te mântui?

Oricum, noi care îi «descifrăm» firea lăuntrică, sufletul tumultuos, dragostea de viaţă, umanitatea, bucuriile şi întristările – prin aceste însemnări «cenzurate» de familie şi de biografi, între care mă pot trece şi pe mine, autoarea acestor rânduri, noi, cei de azi, ni-l putem apropia mai mult.”

Am ţinut cont de acest portret al Ninei Cionca, de acest fel de înţelegere a vieţii sale lui Ciprian Porumbescu scrise de însuşi Ciprian Porumbescu, observând totodată şi aplecarea cu predilecţie a unor lectori ai recentei apariţii editoriale asupra acestor defecte, păcate, dar cu dreptul simplului cititor (cu istoricii, criticii literari lucrurile stau desigur altfel) am căutat în paginile sale mai ales răspunsul la întrebarea despre timpul dăruit interpretării, compunerii, studiului, prezenţei, participării la cursuri, meditaţii şi, nu în ultimul rând, lecturii, de-a lungul unui singur an (de fapt, doar circa nouă luni, 17 ianuarie-8 octombrie 1879 fiind perioada cuprinsă în paginile sale). Acest timp mi-a apărut de la prima lectură ca dominând notaţiile „compromiţătoare pentru un fost student la teologie”, apoi revenirile au întărit impresia. Ca şi numărarea, inventarierea însemnărilor referitoare la studiu şi carte.

Cu cine cântă, face muzică, discută despre muzică Ciprian Porumbescu la Cernăuţi în 1879? Cu mai tânărul său profesor Eusebie Mandicevschi: „Mă scol la 8 şi lucrez până la 10. După care mă duc la cursuri. Am fost şi la Seminar, unde am împrumutat nişte cărţi de la biblioteca teologilor. După-masa am lucrat până la 3. După care m-am dus la Mandicevschi unde am cântat cu el şi cu d-ra Filia până la 7”. Însemnarea este urmată de o mărturisire care spune multe despre modestia compozitorului deja cunoscut, preţuit: „Mand. a revizuit câteva compoziţii de-ale mele. Din toate observaţiile lui îmi dau seama că ştiu foarte puţin şi mai am mult de învăţat” (p.60); „facem iarăşi muzică la Mandicevschi” (66); „ieşim la plimbare şi discut cu Mandicevschi chestiuni muzicale” (67) . Cu prieteni, colegi: „am luat vioara şi m-am dus la Franzl, unde am cântat împreună până la 111/2” (68-69); „m-am dus la Catedrală, unde am cântat şi eu. Coca şi Tomovici erau şi ei în cor. S-au cântat şi compoziţiile mele Tatăl nostru şi Adusu-mi-am aminte”(106). Dar şi în singurătate: „ies în grădină, mă plimb, cumpăr un ziar, cânt la vioară etc.” (97); „merg la unchiul, cânt niţel la pian”, „Cânt la vioară pentru propria mea delectare” (101). Dar la Stupca? De obicei, cântă cu sora sa, cu tatăl Berthei, „am cântat cu bătrânul până la prânz” (138), o horă şi cu ţiganii (135) şi fireşte, singur. Şi compune, „scrie note”, oriunde s-ar afla: „compun un lied” (69), „compun un galop” (130) „compun o nocturnă” (138) ş.a.m.d. Muzica îi este mereu aproape, „cu vioara sub braţ”, cugetă „la divinul Mozart cu care adineauri am conversat”, amintirile frumoase capătă sonoritate: „parcă mii de îngeri îmi năvălesc în inimă cântând melodii cereşti” (103). Dar şi spiritul autocritic, spiritul critic, profesorul cresc în el: „De studiat am studiat mult. De muzică m-am ocupat prea puţin, [am compus] doar câteva cântece de societate” (109); „mă duc la concert la Societatea Filarmonică. Se cântă Paradis şi Peri de Schumann. O compoziţie splendidă pentru cor mixt şi orchestră” (66); „Corul a reuşit destul de bine”(92); „la Societatea Filarmonică (Musikverein). Acolo se ţine examenul semestrial al elevilor (…) Violoniştii au cântat destul de bine (…) la canto, cea mai bună prestaţie a avut-o d-şoara Decker din Ilişeşti (…) cel mai prost a ieşit un duet interpretat de d-rele Weiser şi Negruţ (…) Apoi au venit pianiştii – o droaie: cel mai bine au cântat d-ra Stalkevocz şi încă una, şi micuţul Rottenberg. Îl admir pe piciul ăsta care e la fel de bun la vioară şi pian” (103).

Tratează cu seriozitate şi maturitate (are totuşi 25 de ani) cursurile, îşi pregăteşte cu grijă temele, studiază. Citeşte mult şi face multe plimbări prin Cernăuţi, de cele mai multe ori dimineaţa, „Îmi fac plimbarea obligatorie de dimineaţă” (93), dar nu puţine şi seara, însă singurul loc pomenit al acestei bucurii a mişcării este Grădina Publică, spre deosebire de pădurile pe care le străbate, de drumurile pe care le face pe jos când este la Stupca, „Stupca noastră dragă şi frumoasă” (11).

Privitor la Stupca, am fost încântată să găsesc reproducerea unei picturi în ulei a satului, semnată de Ana Constantin, nu doar gazda primitoare a Ninei Cionca şi a prietenilor ei suceveni, ci şi autoarea portretelor lui Iraclie, Ciprian şi Mărioara pe fundalul cărora mi s-a gravat în memorie chipul Ninei Cionca, la prima noastră întâlnire, în anul 1983. Iar privitor la ilustraţie, mulţumită să regăsesc câteva purtând menţiunea „Arhiva Fundaţiei Leca Morariu, Suceava”, adică a Fundaţiei înfiinţate şi conduse de farm. Maria Olar. De altminteri, pe hârtie cretată (ca întregul Jurnal), fără economie la dimensiuni, toată ilustraţia se prezintă excelent. Cu maximum de claritate posibil şi cu o salutară acribie a explicaţiilor, gen: „Scrisoarea, datată 11 februarie (adresantul e necunoscut), pomenită în Jurnal, la 12 februarie. E semnată Golembiovski-Porumbescu, o dovadă a tranziţiei de la un nume la celălalt (obsevaţia din josul paginii e a lui Leca Morariu)” (65). Sau: „Reşedinţa Mitropoliei, în care a fost depus sicriul mitropolitului T. Blajevici (vezi însemnările din 9-12 iulie”)” (108).

Reîntorcându-ne însă textul Jurnalului, dacă ar fi să răspund ca şcolăriţa de odinioară la întrebarea bibliotecarei când îi înapoiam o carte, „Ce ţi-a păcut mai mult?”, aş vorbi de ipostaza de însetat cititor a lui Ciprian Porumbescu. Iată, într-o singură însemnare, cititul e notat de patru ori de-a lungul unei zile la Stupca (21 februarie), după ce şi precedenta a trecut „cu taifas şi lectură”. Dar trăieşte cu plăcere şi cititul cu glas tare, „I-am citit [Mărioarei, n.n.] dintr-o carte până când s-a întors, în fine, şi Tata de la Ilişeşti” (76), şi ascultarea lecturii: „Iulo mi-a citit din Străbuna lui Grillparzer” (83).

Vorbind de carte, iată-mă şi pe mine într-un îndepărat an 1977, prinsă în mrejele cititului şi închizând cu părerea de rău a lecturii terminate prea devreme „Însemnări de căpătâi” de Sei Şônagon, apărută la Univers, apoi redeschizând-o ca să-i citesc prefaţa şi menţiunea traducerii din japoneză de Stanca Cionca şi ca să-mi gravez numele său în memorie, faţă în faţă cu înscrisul misterios al titlului şi al editurii japoneze. Întotdeauna plină de admiraţie pentru o traducere şi un traducător de calitate, era, după câte ţin minte, prima dată când avusesem parte de o traducere direct din japoneză, şi nu printr-un intermediar. Pe atunci locuiam în celălalt capăt al ţării, nu o întâlnisem pe Nina Cionca şi nu ştiam că o cunoscusem astfel pe strănepoata lui Ciprian Po-rumbescu. Este un amănunt pe care am ţinut să-l aştern pe hârtie, după ce peste decenii mi-o închipuisem pe universitara Stanca Cionca Scholz cântând „Balada” la vioară şi după încă un deceniu aflasem cât de iubitoare este de plimbări în aer liber, de mişcare, de gimnastică asemenea de-a pururi tânărului său strămoş, din alt veac, Ciprian. Deoarece cred că în excelenţa „Jurnalului” îngrijit de Urmaşa Porumbeştilor au jucat un rol deopotrivă de însemnat şi dragostea şi respectul faţă de înaintaşi, şi grija pentru corectitudine, minuţiozitatea, acribia cultivate, altoite pe o fire deschisă lor şi cunoaşterea limbii japoneze, şi, fireşte a limbii germane, germană trăită împreună cu limba română, ca şi de Ciprian, ca limbi ale vieţii lor.

Finalul acestor rânduri se scrie sub arcada convingerii vechi, reînnoite de Jurnalul anului 1879, al 25-lea din cei 30 ai celui mai de seamă compozitor bucovinean, că munca şi studiul, cizelarea neodihnită a talantului, a unei înzestrări de excepţie reprezintă o cheie fermecată, capabilă să-ţi dea aripi, să ajungi chiar şi pe Everest.