Cu toate că textele profetice veterotestamentare au impresionat şi continuă să impresioneze generaţii întregi de credincioşi, ele sunt în general puţin cunoscute astăzi. Pericopa evanghelică rânduită a se citi la Sfânta Liturghie se concentrează pe ceea ce putem numi „smerenia mesianică”; atitudinea smerită a Domnului Hristos străbate ca un fir roşu, de la un capăt la altul, întregul fragment lucanic. Făcând aluzie la un text profetic isaianic, anume la v. 12 din Isaia 53, Sfântul evanghelist Luca aminteşte că Domnul S-a lăsat numărat printre cei fără de lege.
În acest context, nu este întâmplător faptul că pericopa lucanică pune în oglindă două imagini: cea a „Robului lui YHWH” cu aceea a „sabiei”. Simfonia perfectă a celor două ne arată, pe de o parte, dimensiunea slujirii lui Dumnezeu, avându-L ca model desăvârşit pe Hristos, Care a venit în lume nu „ca să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20, 28), iar pe de altă parte arătându-ne că numai o astfel de slujire, aşa cum a fost predicată ucenicilor, poate să restaureze umanitatea, în situaţiile în care, de pildă, mai marii Bisericii, avându-L mereu ca model suprem pe Hristos în chip de Slujitor, se vor face asemenea sabiei: cuvântul lor, doar însoţit de atitudinea de continuă smerenie va putea penetra viaţa umană, reuşind să ajungă şi să atingă cele mai intime colţuri ale fiinţei umane, transformând pozitiv întreaga viaţă.
În altă ordine de idei, pericopa de astăzi ne arată importanţa aşa-numitului titlu acordat în unele situaţii Mântuitorului, respectiv apelativul „Domn”.
O parte interesantă asupra formulării doctrinare o reprezintă dezbaterea asupra unui text neoterstamentar, Faptele Apostolilor 2, 36: „Dumnezeu, pe Acest Iisus pe care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos”. Verbul grecesc, „epoisen”, cu toate că ajungea să implice ideea unei „schimbări” sau a unei „promovări”, după cum arată şi Jaroslav Pelikan în monumentala lucrare intitulată „Creştinismul şi lumea clasică”, Sfinţi Părinţi de talia lui Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, vor păstra cu fermitate ceea ce Biserica, prin Sfinţii Apostoli a crezut întotdeauna. Afirmaţia potrivit căreia Hristos a devenit Împărat după asumarea de bunăvoie a Crucii, după care a devenit şi „Domn”, va fi reorganizată de Sfântul Atanasie, care va invoca principiul iconomiei asumate de dragul nostru; la fel, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa verbul „epoisen” va fi pus doar în legătură cu „chipul de rob” pe care, iarăşi, în acord cu teologia lui Atanasie, Hristos „l-a asumat de dragul iconomiei divine” (cf. Jaroslav Pelikan, Creştinismul şi lumea clasică, traducere de Sergiu-Adrian Adam, Editura Doxologia, Iaşi, 2018, p. 358). Iconomia se înţelege, din nou, în termenii „chenozei”, adică a smeririi de bunăvoie, însă va fi exprimată limpede de acelaşi Grigorie de Nyssa care, în Marele cuvânt catehetic va arăta cum iconomia divină a avut loc în timp, prin ea înţelegându-se că „puterea lui Dumnezeu este etalată nu atât în imensitatea cerurilor, în strălucirea stelelor, în aranjamentul ordonat al universului sau în supravegherea permanentă a acestuia, cât în coborârea lui Dumnezeu la firea noastră slabă” (cf. Jaroslav Pelikan, op. cit., p. 359).
Taina este de o importanţă atât de mare pentru dreapta credinţă, încât Sfântul Chiril al Alexandriei îi va scrie lui Succensus, episcop de Diocezareea, (apud. John McGuckin, „St. Cyrill of Alexandria. The Christological Controversy: Its Hystory, Theology, and Texts”, New York, 2004, pp. 352-358), că ortodocşii, „unind pe Logosul/Cuvântul Tatălui cu Sfântul Trup înzestrat cu suflet raţional, în chip inefabil, mai presus de minte, neamestecat, neschimbat, nemodificat, mărturisesc un singur Hristos, Fiu şi Domn, acelaşi Dumnezeu şi Om, nu altul şi altul, ci Unul şi Acelaşi” (cf. John McGuckin, p. 353).
Pr. CLAUDIU-IOAN COMAN
Comentarii