Am o mângâiere sufletească la gândul că ceremonia funerară, înmormântarea scriitorului, criticului şi istoricului literar Alex. Ştefănescu a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Preasfinţitul Timotei Prahoveanul, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi colegul nostru în Societatea Scriitorilor Bucovineni, şi că l-a avut alături pe arhim. Dosoftei Dijmărescu, exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, de la Sf. Mănăstire Putna.
Din nu puţinele amintiri adunate în deceniile de când îl ştiu din facultate, am să le aleg pe cele în care îl regăsesc în memorie pe Alex. Ştefănescu Fiul. Adică din seara anilor 80 ai veacului trecut, când ieşind de la secţia de împrumut a Bibliotecii Judeţene Suceava, Biblioteca Bucovinei de-acum, am fost abordată de domnul distins care tresărise la auzul numelui meu. Îmi urmărea articolele din ziarul „Zori noi” Suceava, le prefera. Avea şi el un fiu care scria. Abia atunci am făcut legătura cu numele cu care se prezentase. Cum să nu-l ştiu?! Întâi din studenţie şi apoi în ipostaza de cititoare. Cititor, Cititor cu majusculă era şi domnia sa. Casa părintească, povestea Alex. Ştefănescu, avea o bibliotecă de vreo 2000 de volume, iar încăperea sa era tapetată nu cu poze de vedete ale fotbalului sau ale muzicii, ci cu fotografii de scriitori. Un amănunt care vorbeşte limpede şi de scara de valori, de pilda părinţilor, îndeosebi a tatălui. Tată însă nu doar cititor, la începutul anilor 90 au devenit o obişnuinţă vizitele în redacţia cotidianului „Crai nou” cu articole scurte, dense, de atitudine, opinii despre mersul de atunci al oraşului, zonei noastre, ţării. Iar în particular, cu amintiri din viaţa sa.
Se născuse la Herţa, absolvise facultatea la Bucureşti, vremurile îl despărţiseră de ţinutul natal rămas sub ruşi. În cele din urmă se stabilise cu familia în Suceava, unde lucra ca inspector financiar. În ziua în care mi-a adus o colaborare-protest despre vânzarea copiilor noştri, mi-a mărturisit că asistase la naşterea celui dintâi urmaş al său. Poate şi acel moment explică puternica lagătură Tată-Fiu, cum mai rar mi-a fost dat să întâlnesc. Nu doar o mare dragoste paternă şi nu doar o mare dragoste filială – o solidaritate, o prietenie bărbătească, nobilă. Consolidată de plimbările şi discuţiile împreună în mijlocul naturii, prin pădure, spre Adâncata. Cu amintiri din Herţa împărtăşite Fiului care vor hrăni ataşamentul Fiului pentru Basarabia. Bunicii paterni rămăseseră acolo şi Alexandru Ştefănescu Tatăl mi-a povestit într-o zi, iar Alexandru Ştefănescu Fiul avea să povestească mai târziu cititorilor despre întâlnirea, alături de părintele său, cu bunicul, ei doi pe malul drept al Prutului, bunicul venit pe malul stâng în punctul stabilit. Larma zilei, vuietul apei i-au făcut mai mult să strige decât să se audă. Dar s-au despărţit cu bucuria de a se fi văzut, de a se fi întâlnit. De aceea copiii, Alexandru – Alex., Alexandrina – Sanda şi Florin – Linu aveau să-i împrăştie cenuşa în apele învolburate ale Prutului în iunie 2001 la stingerea sa din viaţă. Mai târziu, în vara anului 2018, Alex. Ştefănescu îmi va încredinţa sfâşietoarea sa „Scrisoare către tata”, publicată în două ediţii ale Paginilor de Literatură şi Artă pe care le realizez pentru „Crai nou”.
În decembrie 2015, în preajma Crăciunului, am ajuns pentru prima data la Herţa, împreună cu amintirile pe care le aveam din amintirile lui Alexandru Ştefănescu Tatăl. Amintirile despre jocurile şi joaca din copilăria sa le adunase Fiul, într-un delicat, duios omagiu, şi în volumul care îi apăruse în anul 2014, „Texte care nu au folosit la nimic”, şi pe care Tatăl nu a apucat să-l mai vadă. Unul din aceste jocuri, practicat şi de puştiul Alexandru Ştefănescu Tatăl era o săritură din copac în copac, un fel de zbor din copac în copac. Doamnele bibliotecare din Herţa ne-au întâmpinat atunci cu un pom de cârţi, cum avem şi la Biblioteca Bucovinei în ultimele ierni. Pornind de la amintirea, povestea acelui joc, mi-i închipui acum pe amândoi, amândoi acum plecaţi, făpturi celeste, veşnic tineri cititori, zburând împreună dintr-un arbore din cărţi, într-altul şi într-altul…
În anul 2021, la o anchetă a „României literare” despre cele mai frumoase amintiri din copilărie, din adolescenţă, Alex. Ştefănescu a scris emoţionant despre „Dealurile din jurul Sucevei”. I-am cerut îngăduinţa să reiau mărturisirea în „Crai nou”. Încântat, mi-a trimis imediat textul, ca să nu-l mai reculeg după revistă. Anul acesta, când am văzut că scrie întâi despre Mircea Streinul, apoi despre Iulian Vesper, despre scriitori bucovineni – în ziua plecării i-a apărut un articol despre Eusebiu Camilar -, m-am hotărât să-i cer din nou acceptul retipăririi lor. Dar n-am mai apucat.
Comentarii