Textul evangheliei de azi, text ce continuă lunga şi detaliata redare a Pătimirilor Mântuitorului Hristos, conţine pe alocuri expresii şi situaţii ce necesită explicare şi aprofundare.
În primul rând vedem că Iuda Iscarioteanul vine în grădina Ghetsimani însoţit de o “mulţime de oameni cu săbii şi cu ciomege, trimişi de arhierei, de cărturari şi de bătrâni” . Se impune o întrebare: cine erau componenţii acestei mulţimi?
Această mulţime de evrei adunată brusc de niciunde şi foarte ostilă lui Iisus este într-un contrast izbitor şi aproape inexplicabil cu popularitatea lui Hristos pe care tocmai am constatat-o în momentul intrării Sale în Ierusalim. De asemenea ura acestei mulţimi la adresa lui Hristos se va manifesta şi a doua zi când vor alege eliberarea lui Barabas, nu a lui Iisus.
Între cei ce au însoţit pe Iuda au fost cu siguranţă soldaţi ai templului din Ierusalim. Aceştia erau cei mandataţi cu arestarea celor ce urmau să fie supuşi judecăţii Sanhedrinului (organul de judecată suprem al poporului Israel compus din 70 de membri aleşi din reprezentanţii cei mai de seamă ai poporului şi ai clerului, prezidaţi de arhiereul sau marele preot în funcţie). Dacă aceşti soldaţi au fost într-adevăr însoţiţi şi de evrei, aspectul acesta arată că arhiereii şi fariseii avea încă influenţă asupra unei părţi a poporului.
Modul în care Iuda Îl predă pe Iisus contrastează puternic cu dăruirea de care dă Iisus dovadă când îşi oferă Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului în binecuvântarea euharistică. Scena predării lui Iisus spre arestare arată o imensă răutate din partea lui Iuda. Acesta se bazează pe bunătatea lui Iisus pentru a-L indica soldaţilor cu o sărutare. Dionisiei al Alexandriei este impresionat de reacţia lui Iisus: „cu câtă măreţie rabdă răutatea Domnul care chiar şi-a sărutat trădătorul” (Fragmente exegetice).
Ucenicului care scoate sabia (de fapt era un cuţit sacrificial de dimensiuni mai mari ce urma să fie folosit a doua zi, vineri 14 Nisan, pentru sacrificarea mielului pascal) Marcu nu îi aminteşte numele, însă este vorba de Petru. De asemenea Sf. Ev. Marcu nu aminteşte nici numele celui căruia urechea îi fusese tăiată: Malhus.
În urma scurtului episod de violenţă, Marcu continuă prezentarea graduală a modului în care Iisus este părăsit, menţionând: “lăsându-L, au fugit toţi” şi amintind de un tânăr ce Îl însoţea pe Iisus, dar care, fiind prins, lasă cearşaful în care era acoperit şi aleargă gol pentru a scăpa. Numeroşi comentatori biblici consideră că acest detaliu ce se regăseşte doar în evanghelia după Marcu este de fapt modul discret al evanghelistului de a arăta că a fost martor ocular al arestării lui Iisus şi, de fapt, tânărul acela e chiar el. Scena ilustrează foarte sugestiv eşecul ucenicilor: cei care lăsaseră totul pentru a-L urma pe Iisus acum au lăsat totul pentru a-L părăsi. Se împlineşte astfel încă una din numeroasele profeţii despre Pătimirile lui Mesia: “depărtata-i pe cunoscuţii mei de la Mine” (Psalm 87,8).
Deşi toată evanghelia acestei zile este plină de dramatism, lepădarea lui Petru pare a atinge culmea dramatismului. În faptul că Petru Îl urmează pe Iisus arestat intrând în curtea casei arhiereului unde Iisus fusese dus iniţial, Sf. Ioan Hrisostomul vede dragoste şi curaj (doar Sf. Ap. Ioan făcuse acelaşi lucru).
Marcu, ucenicul lui Petru, nu a consemnat în evanghelia ce îi poartă numele scenele în care Hristos îi acordă mare cinste lui Petru, însă a consemnat în detaliu lepădarea lui probabil tocmai la îndemnul lui Petru. “Marcu nu numai că n-a ascuns greşeala dascălului său (scrie Sf. Ioan Hrisostomul), ci a şi istorisit-o mai lămurit decât ceilalţi evanghelişti, pentru că a fost ucenicul lui Petru” (Omilii la Matei).
Analizată din punct de vedere spiritual, căderea lui Petru pleacă de la siguranţa (mândria?) cu care proclamă „dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Mt. 26,33). De aici încolo Dumnezeu îl lasă pe Petru să ajungă la limita slăbiciunii umane lipsite de susţinerea harului divin şi astfel urmează căderea, lepădarea.
Intensa judecată a lui Iisus în casa arhiereului se termină cu prima autoproclamare a lui Iisus ca Mesia (“ L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristos, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului” ) primită de arhiereu drept o blasfemie suficient de gravă pentru a face un gest de mare scandalizare şi tristeţe (sfâşierea propriilor haine) şi a-L condamna pe Iisus.
Prin această autoproclamare Iisus spune nu doar că El e Mesia, Mântuitorul, ci dă şi detalii profetice despre a doua Sa venire în lume pentru o judecată finală. Dacă prima Sa venire ce tocmai se concretiza a fost una caracterizată de o uimitoare (pentru ucenici smintitoare) umilinţă a doua Sa venire va fi întru slavă „pe norii cerului” .
Pătimirile lui Hristos au fost profeţite în detalii de o precizie impresionantă. Autorul celor mai numeroase profeţii mesianice a rămas Isaia (motiv pentru care teologia biblică îl numeşte evanghelistul Vechiului Testament). În generoasa sa carte acesta scrie patru cânturi ce au în centrul lor pe Ebed Yahve (Robul lui Dumnezeu) cu referire la Mesia. Vom menţiona şi mai departe detaliile profeţite cu aproximativ şase secole înainte. Din evanghelia acestei zile amintim faptul că „unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: Proroceşte! Şi slujitorii Îl loveau cu palmele”, detaliu profeţit la Isaia la 50,6: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor” .
Pr. prof. dr. ADRIAN DUŢUC
Comentarii