Aceste strigăte de avertizare sau de primejdie sunt tot mai prezente în toate zonele de relief ale ţării, ca urmare a creşterii numărului de urşi şi lupi. Micşorarea cotelor de recoltare, intrarea oamenilor în habitatele lor, tăierea necontrolată şi abuzivă a pădurilor, micşorarea suprafeţelor în care se pot hrăni a făcut ca aceste jivine periculoase să se răspândească peste tot. Acestea nu se mai sfiesc să atace stânile de oi şi vaci, să intre în adăposturile animalelor domestice din aşezărilor rurale, să se plimbe în linişte pe străzile unor oraşe unde se hrănesc cu resturile alimentare existente în tomberoane. Dar, ce este mai grav, nu se sfiesc să atace oamenii, unii fiind ucişi, iar alţii scăpând cu viaţă după ce au fost grav răniţi şi traumatizaţi din punct de vedere psihic.
Înmulţirea necontrolată şi micşorarea cotelor de recoltare impusă de nişte organisme europene şi de o serie de ONG-uri, cărora puţin le pasă de siguranţa oamenilor, a făcut ca aceştia să se teamă a mai pătrunde în crânguri şi păduri care ascund necunoscutul, pericolul, stârnesc frica, temerea.
Este cunoscut faptul că poporul, pentru a fi condus, trebuie înspăimântat zilnic prin toate mijloacele de informare aflate în obedienţa celor care ne guvernează. Astfel, oamenii sunt năuciţi zilnic cu: creşterea inflaţiei, scăderea puterii de cumpărare, mărirea preţurilor la alimente, pericolul izbucnirii unui război nimicitor, cu boli periculoase, care “scăpate” din laboratoare se pot extinde şi la noi, cu crime, violuri, tâlhării, drogaţi, accidente de circulaţie, deraieri de trenuri, cu mari datorii pe care, chipurile, trebuie să le plătim noi, prostimea, datorită încheierii unor contracte păguboase şi oneroase de către nişte ignoranţi ajunşi prim-miniştri sau miniştri (vezi Roşia Montană şi achiziţionarea vaccinurilor contra COVID), cu alimente periculoase care pătrund fără noimă pe teritoriul ţării noastre, cu extremismul unor partide şi câte şi mai câte năluciri care trec prin capul celor care, vremelnic, conduc acest răbdător popor.
Acestor spaime inoculate zilnic în mentalul colectiv li se adaugă şi pericolul întâlnirii neaşteptate cu ursul şi lupul când te duci la ogorul tău, la vitele tale, în pădure pentru a culege fructe sau bureţi sau pur şi simplu când te afli într-o excursie sau o drumeţie prin fascinanta Românie.
Singura măsură luată împotriva acestor jivine este relocarea, care nici ea nu este adusă la cunoştinţa oamenilor, pentru a se păzi de aceste sălbăticiuni care au ajuns până în Câmpia Română.
Dacă cei care conduc, din nefericire, această ţară nu înţeleg să-şi apere concetăţenii prin măsuri energice şi rapide, recomand semenilor mei reîntoarcerea la nişte practici de acum două sute de ani pentru apărarea de animalele sălbatice: invocarea Sfinţilor Damian şi Cozma, în ianuarie, de Filipii de iarnă, femeile să nu se spele pe cap în zilele de 29 şi 30 ianuarie, nici să toarcă, nici să ţeasă, ci doar să lege toporul de coş şi să se roage pentru ferirea caselor de invazia urşilor şi lupilor, ţinerea Mărtinilor de toamnă şi Mărtinilor de iarnă pentru îmblânzirea acestor monştri, ţinerea “zilei Lupului” (13 noiembrie), când se deschide anotimpul interdicţiilor de tot felul, ţinerea de rugi către cer pentru alungarea animalelor sălbatice de pe lângă adăposturile animalelor domestice.
În felul acesta sper să nu se mai întâmple un eveniment tragic aşa cum a fost cel din 1850 relatat în lucrarea “Călători străini despre ţările române”, vol. VI, publicată sub egida Editurii Academiei Române în 2000: “Cică într-o iarnă un ţăran şi-a pus în sanie soţia şi cei patru copii, plecând cu treburi în alt sat. Dar dacă sania mai era cum era, caii nu erau nici prea iuţi, nici prea puternici. Ieşit în câmpie, ţăranul se pomeni urmărit de o haită de lupi ce se apropiau mai repede decât ar fi putut să zboare sania.
Ce ar fi putut să facă: să se lase pradă fiarelor sau să câştige timp sacrificându-i pe unii dintre membrii familiei sale? Şi se gândi la sine şi mai puţin la odrasle… Mai întâi fu aruncat cel mic, câţiva lupi se opriră… dar haita îşi urmă drumul şi când fiarele se apropiară iarăşi de sanie, urmă un alt copil… Câţiva lupi se opriră, dar ceilalţi îşi continuară goana… şi urmă un altul… Urletele disperate ale mamei n-avea cum să le audă în iureşul unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Şi chiar dacă le-ar fi auzit, i-ar fi cerut să se arunce ea… dacă ar fi avut curajul… În sat, ajunseră cu bine doar ţăranul şi mama împietrită de groază. Primul drum fu direct la vătaf, cerându-i să-l pună în lanţuri pe tatăl criminal. Judecata însă, analizând circumstanţele şi punând în balanţă câştigul şi pierderile, îl absolvi de orice vină.”
Şi realitatea din zilele noastre poate fi la fel de înspăimântătoare, întrucât mulţi urşi şi lupi coboară prin sate şi oraşe şi nu se mai lasă speriaţi de nimeni şi nimic. Or, dacă pădurile şi iarna le aparţin de drept şi de fapt, prezenţa lor prin curţi, prin coşare sau prin odăi contribuie la construirea unui teritoriu imaginar al fricii.
Adevărul este că strigătul “Ursul, bă!”, “Lupii, bă!” ne trezeşte oricând fiori de groază nouă, oamenilor de rând, şi nicidecum celor care ne conduc, care privesc “asaltul” acestor animale ca un fapt divers.
Am înţeles, în Schengen nu am intrat, că s-a împotrivit Austria, dar nu puteţi, stimabililor, măcar să micşoraţi numărul acestor animale în funcţie de suprafaţa de care au nevoie pentru a se hrăni şi trăi fără a mai constitui o ameninţare pentru noi, oamenii?
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii