Doamna Artemisia Ignătescu mi-a spus zilele trecute că pregăteşte o nouă carte, care se va intitula „Temelia”. Ce părere am? O părere bună. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – o ediţie care în curând va aniversa o jumătate de secol şi pe care o folosesc la fel de des şi acum, ca atunci când a intrat în biblioteca mea -, „temelia” este prezentată drept „partea inferioară a unei construcţii, coloane, statui etc., prin care acestea se sprijină pe pământ; fundaţie, fundament, bază”. Am simţit nevoia să îl consult, ca de atâtea ori, nu atât pentru a afla înţelesurile unui cuvânt, deşi mi se întâmplă şi astăzi şi sunt convinsă că ne vom despărţi într-o zi fără a-l fi cuprins cu totul, ci pentru eventuala îmbogăţire a acestora. Nu a fost însă cazul, nu mi-a spus nimic nou, în schimb răsfoirea sa m-a dus cu gândul la vara anului 1970, când dicţionarul acesta încă nu apăruse şi nici nu mi l-aş fi putut permite, eram studentă, promovată în penultimul an, IV, la Universitatea Bucureşti. Atunci, fusesem repartizată de autorităţile locale, pentru obligatoria practică studenţească din cursul vacanţei de vară, la Staţia de Radioficare din Câmpulung Moldovenesc condusă de Doamna Artemisia Ignătescu.
Îmi aduc aminte cu plăcere de luna aceea în care mi-a predat şi în care sub îndrumarea sa mi-am completat cunoştinţele de Istorie şi Teorie cu Practica Presei. Nu am învăţat nimic nou în materie de scris, publicasem în revistele copilăriei şi adolescenţei, debutasem şi cu literatură, în schimb am avut parte de sfaturi care doar câteva anotimpuri mai târziu aveau să-şi demonstreze oportunitatea, să-şi dovedească valoarea. Cred că eram destul de timidă, dar în general sigură pe pregătirea şi cunoştinţele mele, nu lăsasem această impresie nici la liceu, Liceul „Dragoş Vodă”, nici la facultate. Aveam să mă confrunt cu ea, cu timiditatea, abia atunci, la 20 de ani, dar şi să o depăşesc graţie Doamnei Artemisia Ignătescu. Era vorba de o lume nouă, altceva decât sala de clasă, sala de curs şi sala de lectură la bibliotecă, spaţiile din afara casei şi apoi a căminului studenţesc în care îmi petrecusem cea mai mare parte a timpului. Or prima uşă la care am bătut a fost cea a Staţiei Meteo de pe Rarău, un mediu insolit, cu preocupări captivante. Aici a fost atractiv, interesant, pasionant, uşor de scris şi de prezentat. La fel şi la următoarea documentare, dat fiind că era vorba de locuinţa fostului meu profesor, Ioan Ţugui, şi de vestita sa de-acum colecţie de linguri. Greul a început după aceea, când am trecut pragul unor întreprinderi şi instituţii. Doamna Artemisia Ignătescu m-a însoţit, m-a învăţat traseul unei documentări, după predocumentarea pe care tot ea mi-o asigura: cu ani de viaţă în Câmpulung Moldovenesc, în funcţii care o ţinuseră permanent în relaţie cu oamenii oraşului, cunoştea pe toată lumea şi era cunoscută de toată lumea. De asemenea, încântată de articolele pe care le citeam la microfon, m-a învăţat să trimit câteva la ziarul de atunci al Sucevei, „Zori noi”, cu o bună intuiţie a ceea ce ar fi putut să intereseze redacţia. Atât de bună, încât au şi văzut lumina tiparului. Luna a trecut repede, dar la 1 septembrie 1972 când, proaspăt licenţiată, am intrat în redacţia unui cotidian împreună cu alţi câţiva absolvenţi ai învăţământului superior bucureştean, eram deja cu un pas înaintea lor. Pe lângă plăcerea scrisului, pe lângă o mapă cu articolele decupate din „Zori noi”, aveam temelia preţioasă a ştiinţei, în liniile sale esenţiale, a predocumentării şi documentării. I-o datoram Doamnei Artemisia Ignătescu.
Iată de ce, pentru mine, dicţionarul amintit, îngălbenit şi destul de uzat de vreme şi de răsfoire, este incomplet uneori. La termenul „Temelie”, de pildă, ca de altminteri la toţi ceilalţi, nu cuprinde decât generalităţi. Or mie îmi evocă o vară esenţială în alegerea profesiei, cu o profesoară aparte, Doamna Artemisia Ignătescu, ea însăşi îndrăgostită de scris. Dar mai mult decât mine poate, interesată de oamenii, de întâmplările pe care viaţa i le-a scos în cale, temelie trainică a tuturor cărţilor sale.
Comentarii