Puţini dintre noi cunosc faptul că locotenentul şi mai apoi generalul Dimitrie Cocea şi soţia sa, Cleopatra (n. Nicorescu), părinţii publicistului şi scriitorului N. D. Cocea, au avut şi două fete, Florica şi Sofia Alice Cocea, care va deveni contesă prin căsătoria ei cu contele Stanislas de Rochefoucauld.
Sofia Alice Cocea s-a născut în 1897, „dar un biograf al ei de ocazie se întreba, plin de candoare, dacă ea s-a născut la Bucureşti, la Focşani, la Galaţi sau în altă garnizoană, prin care trecea ca o cometă familia ei militară”.
Sofia Alice Cocea a murit la Paris în anul 1968, în vârstă de 71 de ani. În amintirile ei, publicate de editura Flammarion, spunea că un singur amănunt şi-l aduce bine aminte: “naşul meu a fost un batalion întreg de «gardă regală» aflat în reşedinţă la Sinaia”.
Niciodată Sofia Alice Cocea nu şi-a ascuns, în materie de biografie, orgoliul de a descinde în linie dreaptă din spiţa căpitanului Cocea, brav oştean acoperit de glorie, cu ocazia numeroaselor bătălii la care a luat parte în secolul al XVI-lea, sub comanda lui Mihai Viteazul.
A fost ea însăşi precoce, de vreme ce îşi amintea că la vârsta de 5 ani citea în cărţile de şcoală isprăvile strămoşului căpitan şi se credea de o esenţă superioară faţă de ceilalţi copii.
Din casa luminoasă de la Bucureşti, în care prindeau aripioare visurile ei de copil, Sofia Alice sare direct în vrăjile adolescenţei. Din cartea de amintiri publicată în 1958, sub ispititorul titlu “Mes amours que j’ai tant aimées”, aflăm că prima relaţie a fragedei Sofia Alice cu lumea intensă a teatrului şi literaturii s-a produs în casa generalului Cocea, unde veneau Tudor Arghezi, Gala Galaction, V. Demetrius, Petre Liciu, Agatha Bârsescu şi câteodată Alexandru Davilla. Două, trei strofe de George Coşbuc, recitate cu graţie naivă de Sofia Alice într-o zi, după masa de prânz, în faţa Agathei Bârsescu, au îndrumat fetiţa spre Conservator.
Biografii tinerei artiste se simt obligaţi să o urmărească în nişte debuturi mai mult sau mai puţin imaginare, la teatrul lui Alexandru Davilla. La teatru s-a dus acompaniată de ataşatul de ambasadă al Turciei la Bucureşti, acelaşi care o însoţea de altfel în lungi şi vijelioase partide de călărie la Şosea. Sofia Alice Cocea se simţea admirată şi de multe ori a auzit „ce frumoasă va fi mai târziu fetiţa asta” sau “cât de bine-i şade, ce frumos e făcută!”.
Pentru a o smulge pe Sofia Alice din vanităţile mondene, N.D. Cocea, fratele ei, om în toată firea, i-a întocmit un program copios de citiri.
Care din cei doi muguri minunaţi ai sufletului ei s-au deschis mai întâi la lumină: teatrul sau dragostea? O văzuse pe Réjane în “La Parisienne”. Avea probabil 12 ani, dar din seara aceea a ştiut că se va sui pe scenă şi va fi “a doua Réjane” a lumii teatrale.
Cam tot din acea perioadă a cunoscut pe unul din prietenii lui Nicolae, junele deputat “Tilică” (Ioanid), înalt, seducător, spiritual şi tandru, cu care s-a logodit în imaginaţie.
A suportat o vreme suferinţele acestei iubiri necomunicate, convinsă că numele ei de botez i-ar fi conferit numai pentru a o face să trăiască, pe rând, voioasă ca “Alice în ţara minunilor” şi tristă ca în “nenorocirile Sofiei”. În timp ce îşi depăna zâmbetele şi lacrimile primei iubiri, adolescenta se mai plimba de la Bucureşti la Bacău, de acolo la Constanţa şi înapoi la Bucureşti, după cum o duceau vânturile şi valurile carierei migratoare a generalului ei tată.
Faptul că Tilică se logodise oficial cu fata care avea două defecte – “era blondă şi în vârstă de douăzeci de ani” – o determină pe Sofia Alice Cocea să întreprindă două călătorii la Paris, unde se afla şi sora ei Florica pentru o călătorie de studii. În a doua călătorie care avea loc după intrarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), tânăra Sofia Alice Cocea a plecat spre Franţa, alegând drumul cel mai lung: Petersburg, Arhanghelsk, Suedia, Norvegia, Bergen, Newcastle, Londra, Marea Mânecii, Paris. În această călătorie prin nesfârşitul spaţiu rusesc Sofia Alice Cocea îl cunoaşte pe prinţul Nicolaie Vadbolsky, fiul guvernatorului Odesei.
“Cei doi au trăit oră cu oră, fără un moment de răgaz, deliciile chinuitoare ale dragostei. Ea stătea în braţele lui puternice, iar el îi săruta mereu mâinile şi, din când în când, o săruta pe gât.” Prinţ înflăcărat şi romantic, Nicolaie Vadbolsky s-a legat cu jurăminte eterne că se vor regăsi îndată după război, fapt ce nu s-a mai petrecut niciodată.
La Paris, Sofia Alice Cocea şi-a început lecţiile de artă dramatică la Suzanne Despres, acasă. Acolo a cunoscut, imediat, un tânăr şi, bineînţeles, superb marchiz Henry de Lavaliere. Marchizul era ofiţer pe front, la “Sambre-et-Meuse”, fapt ce o determină pe Sofia Alice să-şi împartă gândurile între soarta nobilului ei amor şi examenele la Conservatorul din Paris.
După terminarea cursurilor Conservatorului, Sofia Alice Cocea încearcă să se angajeze la Théatre des Variétés, apoi la Théatres des Bouffes Parisien, la Sacha Guitry.
Reuşeşte să ia cu succes examenul cu Sacha Guitry, care a întrerupt-o brusc pe Sofia Alice Cocea cu un surprinzător: “Bien, Mademoiselle, tres bien”. Acest examen a hotărât întreaga carieră următoare. De bucurie a început să cânte, moment în care din întâmplare administratorul şi finanţatorul teatrului de varietăţi “L. Abri” a auzit-o şi i-a propus un angajament la acest teatru.
Cu o voce “proaspătă” bine plasată, captivantă, Sofia Alice, pornită pe treptele succesului, s-a pomenit cum le suie pe toate odată, în ziua când i s-a dat rolul din “Phi-Phi”.
Era un fel de operetă cam frivolă, cam stupidă, însă ariile fără de pretenţie şi partitura naivă găsiră interpreta cea mai fermecătoare din tot Parisul. Premiera a fost fixată pentru după-amiaza zilei de 11 noiembrie 1918. În timpul dimineţii s-a anunţat armistiţiul de încetare a războiului.
La premieră triumful artistei s-a împletit cu entuziasmul publicului.
Într-o singură zi “Phi-Phi” a devenit eroina Parisului exuberant. De 14.000 de ori a fost jucată “Phi-Phi” pe scenele din lumea întreagă timp de 20 de ani. În 3500 de reprezentanţii rolul principal a fost interpretat de Sofia Alice Cocea. Sala cânta odată cu ea şi serile se încheiau în interminabile jerbe de aplauze şi adoraţie.
Însă, în secret, Sofia Alice Cocea trăia poezia amară a unei iubiri pătimaşe, din a cărei cauză viaţa ei de artă şi de dragoste va purta un dublu stigmat de durere.
Contesa Sofia Alice Cocea este a patra româncă – după prinţesa Maria Cantacuzino, prinţesa Marta Bibescu şi contesa Anna de Noailles – care au dus faima ţării noastre în “Oraşul luminilor”.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii