Pe urme de câine

…Chiar şi neîntrebată, periodic, municipalitatea suceveană dă de veste că a adunat câini fără stăpân. Conform recentului „raport”, au fost prinşi aproape 1.200, cu precizări specifice despre cei care au ajuns în adăpostul urbei, câţi şi-au dat duhul (inclusiv eutanasiaţi), câţi au fost adoptaţi etc. Ca şi altă dată, ni se aduce la cunoştinţă că Suceava a devenit într-un mod natural un municipiu primitor de câini lăsaţi liberi, inclusiv (poate?) astfel liberaţi după ce vor fi fost adunaţi din alte arealuri administrative, din judeţ ori chiar din afara acestuia. E destul să înţelegem că, în contextul în care municipalitatea suceveană vine cu aşa veşti, alte administraţii locale tac chiar şi atunci când sunt întrebate – dau din umeri, zic că fenomenul nu există etc. –, deşi mai oricine îşi dă seama că, şi doar umblând pe coclauri, câinii fără de om care să-i îngrijească şi să-i stăpânească forfotesc, fie mârâind şi lătrând, fie totodată căutând os de ros, mângâiere domestică şi adăpost. Pare-se că în zonele pe care în mod natural ajung să le stăpânească e un mare vid de înţelegere atât în ce priveşte oamenii, cât şi în ce-i priveşte pe câini. De curând cică s-ar fi demonstrat (încă o dată?!) de ce căţelul dă din coadă şi de ce nu dă. Pesemne (şi pe aşa semne) degeaba s-a demonstrat, câtă vreme atât patrupedul care dă din coadă, cât şi cel care-şi încordează coada băţ este – în această poveste – alungat ori dus la Suceava. (Pe când alţii, scâncind, scapă din statistici şi rapoarte, manifestându-se câineşte pe unde pot, pe tărâmuri unde, într-o ficţiune subreală, nici oameni n-ar fi, nici căţei nu s-ar gudura.)