Ilie E. Torouţiu, un cărturar pe nedrept uitat (III)

Nu trebuie uitate apoi studiile sale consacrate unor adevăraţi titani ai literaturii universale. Impresionat de personalitatea omniprezentă în Frankfurt, acolo unde şi-a desăvârşit formaţia intelectuală, a marelui J.W.Goethe, Torouţiu s-a apropiat de viaţa şi opera acestuia, a călătorit în lumea care i-a cunoscut paşii şi opera, a studiat oamenii cu care a venit în contact căutând informaţii, păreri şi reflecţii ale urmaşilor asupra operei marelui înaintaş, intenţionând să redacteze o monografie asupra gigantului german. Larga paletă a preocupărilor părintelui lui Faust (botanică, zoologie, anatomie – este unul dintre descoperitorii osului intermediar al maxilarului, „sutura incisiva goethei” sau „os goethei” – chimie, optică, mineralogie), precum şi reconsiderarea propriilor priorităţi, au făcut ca din proiectata monografie să rămânem doar cu caldele şi delicatele portrete ale vieţii de familie ale geniului german publicate în revistele interbelice. Paginile din monografia Goethe, cele consacrate temperamentalului Heine ori lui H. Sudermann, precum şi minimonografia consacrată Carmen Sylvei sunt lucrări care dovedesc un puternic ataşament pentru cultura germană, nu doar pentru unii reprezentanţi celebri ai ei, ci pentru tot ce înseamnă rigoarea, onestitatea, corectitudinea, hotărârea, punctualitatea germană, calităţi pe care a învăţat să le preţuiască în lumea adolescenţei şi tinereţii sale şi care i-au fost cele mai importante repere ale întregii sale vieţi.

Ne-au rămas, de asemenea, luările sale de poziţie apărute în diverse reviste literare ale vremii ori în volumul Pagini de istorie şi critică literară. Scrise într-un ritm alert şi cu un limbaj vehement, Paginile… sale sunt adevărate exemple de consecvenţă în respingerea oricăror încercări de vulgarizare a actului creator şi de apărare a valorilor culturii tradiţionale româneşti, de refuzare a imposturii şi a furtului intelectual, de corectitudine faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Rândurile sale au deranjat destui pretenţioşi, atât contemporani ai săi, cât şi ai generaţiilor viitoare. Unii contemporani l-au eliminat din rândul celor ce meritau un loc în galeria oamenilor de seamă ai culturii româneşti, tocmai pentru că, posedând grave carenţe de caracter, n-au putut înghiţi adevărul din şarjele torouţene. Aşa se face că numele lui lipseşte cu desăvârşire din Istoria literaturii… a lui George Călinescu. Alţii, cruciaţi ai imposturii, ori terorizaţi de organele represive ale noului stat de după Al Doilea Război Mondial, ori doar oportunişti fără scrupule l-au eliminat din rândul membrilor Academiei Române (faimosul Decret 76 din 9 iunie 1948). Acest din urmă atentat la persoana cărturarului ar trebui considerat, astăzi, o dovadă a demnităţii şi verticalităţii acestuia, căci nu au fost eliminaţi cei nepricepuţi ori lipsiţi de valoare, ci aceia care, în virtutea conştiinţei lor neînduplecate, au refuzat „pactul cu diavolul”, constituindu-se într-o elită a gulagului românesc, fie el fizic ori doar psihologic: Gh.Brătianu, Al.Lapedatu, Ioan Lupaş, Ion I.Nistor, V.Grecu, S.Mehedinţi, L.Blaga, I.Petrovici, Constantin Radulescu-Motru, Dumitru Caracostea, Ştefan Ciobanu,Teodor Capidan, poeţii Mihai Codreanu şi Adrian Maniu, Basil Munteanu şi Romulus Cândea, Onisifor Ghibu,Sextil Puşcariu, Tiberiu Brediceanu, Constantin Brăiloiu, Grigore T. Popa, Iuliu Moldovan, Nicolae Ionescu-Siseşti, Alexandru Ciucă, Dumitru Combiescu etc.

Ne-au rămas numeroase articole publicate în presa vremii, articole ce ne dezvăluie un cărturar acribios, un critic exigent, un spirit alexandrin în căutarea adevărului, un polemist redutabil, un fin observator al fenomenului literar, un apărător al tradiţionalismului, un sensibil şi rafinat cugetător. Fără el, presa literară românească ar fi fost cu mult mai săracă, „Floarea Soarelui”, „Revista Germaniştilor Români”, „Făt Frumos”, „Buletinul Eminescu” şi, mai ales, „Convorbiri Literare” datorând devotamentului său existenţa lor în concertul literar tot mai complex într-o perioadă dificilă.

Dincolo de aceste realizări care demonstrează o muncă asiduă şi o incredibilă credinţă în Dumnezeu şi în poporul căruia îi aparţinea, corespondenţa din ultimii ani ai vieţii creionează proiecte de anvergură care-şi aşteptau realizarea.

Multe dintre proiectele lui au rămas orfane, căci părintele lor a ajuns un biet om sub apăsarea vremurilor. Visa, în tinereţea lui cernăuţeană, să realizeze o cuprinzătoare şi elevată culegere de folclor – Cântecele şi basmele neamului românesc din Bucovina. Ar fi fost o realizare monumentală a filologului şi colegilor cu care lucra, având în vedere că aceasta ar fi răspuns la două imperative ale vieţii culturale din cea mai nordică zonă a lumii româneşti, unul etnic – „să fie o energică afirmare a Sufletului Românesc”1 – şi unul ştiinţific – „să fie, din partea Bucovinei, cea mai însemnată contribuţie pentru studiul limbei[…]”2 Materialul adunat în vacanţele sale de student fusese doar în parte valorificat. „Mult, nespus de mult, am strâns în sufletul meu şi între hârtiile mele, – se adresa el sătenilor cărora le dedica Frunză verde… în 1914 – pentru voi”3 Împărăţiile însă au hotărât alte îndeletniciri supuşilor lor, evenimentele s-au învălmăşit şi hârtiile ce ascundeau comori, câte vor mai fi scăpat de urgia ocupaţiilor succesive, s-au acoperit de paragina uitării ori au fost victimele unor timpuri din ce în ce mai grăbite. Intenţia, menţionată de C.Loghin în 1926 („[…]o parte dintr-o vastă lucrare […] pe care ne-a făgăduit-o dar nu ne-a dat-o până acum”4), nu se va mai materializa, din păcate, niciodată.

Nici proiectul care viza sprijinirea copiilor săraci din Bucovina pentru şcolarizarea lor în marile centre economice din ţară nu a mai putut fi continuat. Toate „prefacerile şi reformele [înfăptuite] într-un timp scurt şi cu o iuţeală egală cu pripirea”5 n-au putut crea imediat o clasă de mijloc solidă într-un timp scurt şi nici fonduri care să fie utilizate şi în direcţia inaugurată, cu atâta bucurie, de Torouţiu. Ar fi fost o formă de solidaritate naţională cu o comunitate umană greu încercată în Primul Război Mondial, s-ar fi asigurat o şansă nu numai obţinerii unei bunăstări personale, ci şi dezvoltării economice generale. Din păcate, după ce entuziasmul cu care s-a răspuns iniţial solicitării bucovineanului s-a diminuat considerabil, iar apoi, în anii crizei economice, clasa mijlocie a fost puternic lovită de recesiune, a devenit aproape imposibil să se continue un proiect social-umanitar de asemenea anvergură. Avea însă bucuria de a vedea cum ceea ce lansase el era continuat de acel prim grup de copii din care, fiecare, „când se înapoiază de acasă […] vine întotdeauna însoţit de un frate sau de un prieten din sat, aşa că numărul se poate considera îndoit, cu tendinţă de creştere în fiecare an. A fost greu până s-a deschis calea şi s-a încredinţat norodul de la sate de belşugul învăţăturii unui meşteşug.”6

A renunţat la ideea de a obţine un doctorat pentru care era foarte bine pregătit, pentru care adunase materiale încă din studenţie, din timpul asistenturii de la Frankfurt, şi din bibliotecile bucureştene. Lucrarea cu care şi-a luat licenţa urma să se împlinească cu alte şi alte informaţii şi să-i ofere autorului autoritatea unui titlu ştiinţific pe care îl merita cu prisosinţă. În 1925 ideea încă era viabilă, căci în finalul studiului despre influenţa kantiană în literatura română face precizarea: „din lucrarea „Deutsche Dichtung in rumanischer Sprache””7 Din intenţia sa au rămas doar studiile despre Kant, Heine, Carmen Sylva şi din monografia Goethe, acestea din urmă publicate în „Revista germaniştilor români” la aproape un deceniu de la creionarea unei monografii consacrate influenţei germane în literatura română. Colecţionarea documentelor l-a răpit studiilor sale doctorale, l-a cuprins şi l-a devorat asemeni unei boli de care, odată prins, n-a mai reuşit să scape. Avea de gând, după finalizarea Studiilor…, să revină asupra studiilor sale de germanistică: „trebuie să mă gândesc la lichidarea monografiei Goethe şi la terminarea Istoriei literaturii germane.”8

Şi-ar fi dorit să continue să publice colecţia Studii şi Documente Literare pentru care avea un voluminos material de lucru. Corespondenţa a numeroşi oameni de cultură români, salvată din infernul bombardamentelor, aştepta să vadă lumina tiparului. A colecţionat în continuare corespondenţă, investind bani, convingând posesorii să i le împrumute ori obţinând donaţii. După repatrierea Liviei Dymsza din Lituania ocupată de sovietici, în 1940 (repatriere obţinută şi cu sprijinul moral şi financiar al lui Torouţiu), obţinuse de la aceasta şi o procură care-i permitea să publice materialele din arhiva lui Titu Maiorescu, lăzi întregi cuprinzând corespondenţă şi jurnale, luând drumul depozitului subteran din Str. Argentina şi apoi pe cel al refugiului de la Domneşti. În martie 1947 Sextil Puşcariu este de acord cu propunerea pe care i-a făcut-o fostul său student, aceea de a i se publica o parte din corespondenţă, cu condiţia ca acesta să realizeze traducerile, să prezinte semnăturile emiţătorilor şi să-i permită bătrânului profesor să scrie mici introduceri pentru fiecare dintre emitenţi, urmând ca după utilizare scrisorile să revină în posesia proprietarului lor. Cum în 1944 cea mai mare parte a tipografiei a fost distrusă, proiectul a fost iniţial suspendat, în toamna anului 1947 acesta fiind însă reluat: „Concomitent [cu munca pentru Exegeza eminesciană], trec la cealaltă lucrare: volumele 14-25 din Studii şi Documente Literare, aşadar încă 12 volume, dintre care 4 cuprind o parte din arhiva inedită Titu Maiorescu, 4 volume, arhiva Sextil Puşcariu, 2 volume vechi şi noi junimişti, 2 volume diverşi. Dacă nu mi se întâmplă nimic şi dacă împrejurările se vor schimba […] în mai puţin de un an voi fi predat circulaţiei colecţia întreagă de 26 volume..”9 Schimbarea sperată nu s-a produs şi apoi, în condiţiile naţionalizării din 1948, proiectul a fost abandonat. Era nevoie de scrieri de propagandă proletară, nu de scrisorile celor care făuriseră sfânta limbă română.

Avea în intenţie, prin 1936, şi realizarea unei reviste de literatură comparată şi îi cere părerea şi lui Leca Morariu în legătură cu o asemenea idee. Entuziasmat, literatul din „oraşul ceţurilor” nu numai că îl aprobă, dar îi şi promite ajutorul: „Material pentru revista de literatură comparată îţi dau, desigur… Mare lucru porneşti Sie, Herr… Răsdoctor! Numai sănătate şi anişori să-ţi dea Dumnezeu!”10 N-a avut timp şi pentru o asemenea publicaţie, obligaţiile faţă de lucrătorii de la tipografie şi munca la Studiile şi Documentele Literare răpindu-i tot timpul. Când avea să ducă şi toată grija „Convorbirilor literare” al căror proprietar a devenit, ideea a fost abandonată. (Va urma)

Prof. OLTEA PRELUCĂ

1 I.E.Torouţiu, Frunză verde, Cântece poporale culese de…, Solca, 1914, p.118

2 Ibidem

3 Ibidem, p.3

4 C. Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, Cernăuţi, 1926,p.267

5 I.E.Torouţiu, Pentru clasa noastră de mijloc, în „Floarea Soarelui”,I,8,p.33

6 I.E.Torouţiu, Pentru clasa noastră de mijloc, în „Floarea Soarelui”,I,p.35

7 Idem, Immanuel Kant în literatura şi filosofia română, Bucureşti, 1925,p.60

8 BAR,fond I.E.Torouţiu, S22/XLIII

9 Ibidem

10 BAR, Fond I.E.Torouţiu, S 41(204)/XLIV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI