Mantaua

…Şi zice-se că poate pe la o vreme ca asta, când începe a se înăspri frigul, un cavaler de prin Panonia călătorea spre departe, având, pe sub nori, soarele-n spate. Iar la o vreme se găsi alături cu un ins de tot dezbrăcăţel şi ca atare foarte înfrigurat. Văzându-l el, cavalerul, în aşa stare, fără a se gândi prea mult, rupse jumătate din mantaua ce-l acoperea şi i-o dădu aceluia, să se învelească. Ceea ce insul de tot necunoscut – căci nu i-a rămas ştiut numele, precum apoi cavalerului – şi făcu, ducându-se-n drumul său, în lumea lui. Dar în noaptea care urmă cavalerul avu un vis cum nu oricăruia i se întâmplă să aibă, vis pe care-l ţinu minte dimineaţa iar apoi toată viaţa, devenind, să spunem aşa, steaua lui călăuzitoare.

…Şi mai zice-se că pe la o vreme ca asta Moş Martin, ursul, se trage la adăpost spre vremelnică adormire, căci n-are nici manta, nici de-ale gurii să sfârşească şi să treacă anul, spre a se trezi mai pe urmă, când va găsi că toate se vor fi înnoit spre a se reîmplini. Dar că tot pe la vremea asta oameni buni încep a se gândi mai profund la a fi darnici cu cei care n-au măcar atât cât au ei. De altfel, depinde de la om la om… Unii chiar sunt gata să-şi rupă mantaua şi şi-o rup. Alţii se înfofolesc în cârpa lor şi dârdâie, aşteptând norocul ca altcineva să le intre în drum şi să le dea paltonul, cu tot ce se găseşte prin buzunare.