Natura pieselor care intră în alcătuirea imaginii publice oficiale a sovromului şi în general a „colaborării” cu Uniunea Sovietică e cam aceeaşi mereu în aceşti ani de început ai regimului cu obârşia la Moscova. Diferă conjunctural anumite accente, frecvenţa aducerii lor în atenţie, expresia sub care sunt puse în circulaţie şi, poate chiar cel mai important, ardoarea pe care o emană exprimarea. E vorba de ajutor frăţesc pe calea progresului, ajutor preţios pe care U.R.S.S. l-a dat şi-l dă în mod dezinteresat ţării noastre, pildă de colaborare între ţările din lagărul socialist, formidabile baze în munca pentru reconstrucţia ţării, piloni solizi în dezvoltarea noastră economică, o vastă experienţă în construirea celei mai avansate şi drepte dintre orânduiri şi un izvor nesecat de experienţă pentru economia ţării noastre, adevărată şcoală de gospodărire socialistă, focare de răspândire a experienţei celei mai înaintate în organizarea socialistă a muncii, unele dintre sovromuri devenind stâlpi ai industriei noastre grele şi toate fiind campioni ai aplicării metodelor noi, sovietice, de muncă, ai întrecerii socialiste, ai realizării şi depăşire a planului de stat etc. Totul pe seama celor mai avantajoase relaţii economice pe care ţara le cunoscuse – înainte de orice, ele apărând şi garantând libertatea, independenţa şi suveranitatea României, acestea dăruite, de altfel, precum a afirmat-o lungă vreme unul din imnurile noastre de stat, de poporul sovietic eliberator…
Sigur, există în materie şi o imagine neoficială – mai dificil şi riscant, în orizontul rigorii adevărului, de recompus, însă restaurabilă într-o anume măsură pe seama elementelor în chip folcloric selectate şi perpetuate de memoria colectivă, care încă o atestă ici şi colo. Ca şi cea oficială – menită intern propagandei şi, în exterior, să furnizeze suficiente şi suficient de convingătoare probe de loialitate spre Răsărit şi, atâta cât se poate, de totală şi liberă consimţire şi de concordie spre Vest – cea neoficială, în esenţă spontană, nepreconizată şi incontrolabilă, îşi va fi avut rostul ei rezultat mai cu seamă din vehicularea subterană a unei stări de spirit generate de coagularea şi combinarea elementelor de opoziţie deliberată faţă de faptele zilei şi a celor de natura cârtelii umane veşnice dinaintea lucrului străin din viaţă în care omul nu se regăseşte satisfăcător. Cu acţiune mai ales inaparentă, de altfel pândită vigilent de ochi specializaţi şi contracarată, combătută şi interzisă, şi cu un corp imprecizabil, inform, greu de vânat, ea va fi lucrat zi şi noapte, insesizabil, la îndeplinirea acelui rol moderator şi modelator care a făcut posibilă trecerea peste excese, întreţinând încrederea şi speranţa atunci când din partea realităţii n-au mai venit motive pentru acestea. Cu un preţ mare, cunoscut şi care a dus la datorii neachitate încă în totalitate: nu propriu-zis al pagubelor concrete felurite, nici măcar cel al sciziunii profunde din societatea egalităţii depline şi al tarării unor percepţii, accepţiuni, criterii şi moduri de operare în zona sistemului de valori, deşi nu se poate să nu fie vorba şi de atare stricăciuni, ci cu deosebire cel al scindării adânci a personalităţii sub presiunea unei ipocrizii socialmente necesare accentuate, mult mai mari decât cea tolerabilă şi având capacitatea de a afecta palierul vital al făpturii umane. Hora aceasta, pe care unii au privit-o ca fiind din clasa schizofreniei, a cuprins destul de repede partea cea mai numeroasă a societăţii, întrucât sistemul a tins repede către a deveni unicul, eliminându-şi concrenţa sau marginalizând-o continuu, iar omul se dedică prin natura lui afirmării personale şi actul în contextul căruia asta se realizează este unul prin excelenţă integrator. Încât cine să ştie cât de popular să fi fost jocul grav al dedublării în cauză şi popular până la ce etaj anume al piramidei înseşi a activiştilor şi a activismului prosovietic? Oricum, aşa cum urma să se vadă destul de limpede, mai târziu el avea să urce până destul de sus. Şi altfel decât în termenii unei astfel de ipoteze, cum oare să devină explicabile motivarea şi susţinerea lăuntrică a cuiva care se voia înalt demnitar după 1990 în condiţiile în care a fost înalt demnitar şi în acei ani – precum, să zicem, un Alexandru Bârlădeanu, ministru al Comerţului Exterior în epocă?
Spre 1948, privirea retrospectivă constată, pe seama presei, un curs acaparator al imaginii construite şi răspândite cu sârg ca să se impună şi să domine şi care, scăldată în entuziasme în creştere rapidă de prin martie 1945, are o evoluţie accelerată spre exclusivitatea şi exacerbarea laudativului. Cert, asta şi sub imbold, îndrumare şi control dinspre Kremlinul euforizat de marea lui victorie care, tolerat să facă ce doreşte din zona lui de influenţă, îşi ţine pe teren nu numai armata cu tancuri, ci, complementar, şi una de consilieri şi diplomaţi profesionişti de calitate şi devotaţi şi în egală măsură inflexibili şi duri. Semnul că în primii doi-trei ani de după Armistiţiu e încă activă în viaţa publică românească oarecare diversitate democratică îl dau mai cu seamă acuzele şi înfierările care curg puhoi din megafonul comuniştilor în acordul tacit al asociaţilor lor înrudiţi sau convertiţi ideologic şi conformaţi politic. Mai ales ele spun că partea cealaltă există şi ea. În funcţie de locul ocupat pe eşichierul politic, unii din tabăra celor destinaţi dispariţiei iminente şi apropiate încă urcă la tribună şi depun eforturi de adaptare la situaţiei. Unul este însă, încă din primele lui clipe de ieşire la rampă, discursul pe tema în discuţie al comuniştilor – şi aici cu variaţii, dar care se vor aşeza cuminţi în coloană destul de repede, diferenţele convertindu-se disciplinat în discrete falieri interne care îşi vor arăta efectul în timp, câteodată spectaculos şi, lucru evident şi în sine cât se poate de interesant, învingători fiind, destul de neaşteptat, răbdătorii naţionali –, şi de o cu totul altă factură este, chiar reţinut manifestându-se, tot mai estompat, cel al tovarăşilor de drum de diferite feluri.
Spre exemplu, colaboratori ai stângii de până la aruncarea peste bord, începută din 1947, naţional-liberalii lui Tătărăscu se declarau în decembrie 1945 împotriva oricăror confiscări şi oricăror etatizări. De aceea au şi făcut rezerve la legea agrară, care a admis exproprierea fără despăgubiri – ei erijându-se, iluzoriu în condiţiile revoluţionării bolşevice a societăţii, în susţinători ai unei clase de mijloc a micilor proprietari urbani şi rurali. Vorbind despre sine, se prezentau astfel: „Noi suntem partidul tradiţiilor româneşti închegate prin iubire de Ţară, prin iubire de Rege, prin iubire de Biserică, prin iubire de aproape”. Ceea ce – sintetizând evantaiul valorilor conservatoare fără vreun complex legat de ceea ce fusese liberalismul clasic – a fost doar un deziderat şi o iluzie. De înţeles însă că toate acestea şi altele, vremurile şi nevoia de scaun politic impunând-o, se constituie într-o sită care devine tot mai permisivă, destul ca prin ea să treacă inclusiv progresismul şi revoluţia bolşevică cu lupta de clasă, statul de democraţie populară, dictatura proletariatului, republica, avuţia întregului popor, cugetarea liberă impusă, lupta pentru pace, internaţionalismul proletar şi întrajutorarea tovărăşească…
Drept urmare, cu toate cele aferente, şi binefacerile „prieteniei” şi „colaborării” cu Ţara Socialismului biruitor care trece grăbit la construirea comunismulu. Doar că tribunei lor i se taie curând microfoanele, i se trage şi cortina, iar vorbitorii, constrânşi în moduri felurite la retragere din viaţa publică şi având pănă la urmă soarta celor excomunicaţi de la bun început, sunt reduşi în totalitate la tăcere din nevoia ca sunetul elogiului comunist să devină cât mai curat, pur, cristalin. Încât degeaba se cheltuieşte cândva entiziast pe seama consideraţiilor lui Stalin despre muncă un Anton Dumitriu, fruntaş tătărăscian, şef al tineretului acestei ramuri liberale, universitar, om de elevată condiţie intelectuală veritabilă. Ori poate că nu chiar degeaba, pentru că profesorul va fi avut şi un răstimp de bine ca administrator unic, politic numit, al unei mari companii româneşti de extracţie intrate în Sovrom-petrol. Atâta cât să i se merite îndurate urmările – anii de închisoare şi înaintea lor, ironiile care îi explicau demascator, nemărginit de vulgar, făcutele şi nefăcutele prin persiflarea specialităţii academice. Şi chiar şi ceea ce consemna Universul în martie 1948: d-l prof. Anton Dumitriu, fost deputat, delegat al listei nr. 3 a Partidului Naţional Liberar la o secţie de votare, a ţinut să precizeze: „Votarea a decurs în cea mai perfectă ordine, iar secretul votului a fost pe deplin asigurat”…
AUREL BUZINCU
Comentarii