De la radio…

…Mi se trage şi mie. De curând a fost Ziua Radioului Naţional, pe care-l ascult de când mă ştiu pe frecvenţele dinspre Bucureşti şi Iaşi. În context, nu uit nici că am lăsat câte un pic de „voce” la Suceava (Top), Vatra Dornei (Dorna) şi Bucureşti (Europa FM)… Nici că, potrivit teoriei pe care am citit-o ca jurnalist amator, am reţinut că radioul ar trebui să aibă, oricând, largă audienţă în popor cu tot ce transmite, fiindcă beneficiarul nu… rămâne cu mâinile legate, ci este numai urechi. Dar nu demult un receptor mi s-a defectat (chestie relativ simplă, de un simplu contact) şi, adresându-mă electronistului cu firmă în preajmă, m-a trimis să-mi cumpăr altul (că să-l deschidă costă pe juma’ cât un aparat nou!). M-am dus (chiar de Vinere neagră) la magazinul de unde-l achiziţionasei pe cel vechi şi am aflat că nu mai ţin aşa chestii. Ba un tânăr de pe linie a încercat să mă pună pe unde: da’ telefon, da’ televizor inteligent cu recepţie digitală n-aveţi? I-am zis că da şi, profesionist cum l-am găsit, nu l-am înfuriat întrebându-l dacă la ei nu găsesc cumva un cablu de alimentare pentru un receptor radio. S-a abţinut profi, m-a răbdat de neadecvat pe lumea care devine (mi-a şi indicat frigiderele şi maşinile de spălat!), trimiţându-mă (tot) la electronistul care m-a trimis la el. Şi-am înţeles. Am priceput să-mi preţuiesc aparatele de recepţie radio pe care le mai am: de pildă, unul cu lămpi care mă ajuta să aud bâzâit de cosmos, iar altul care îi seamănă cumva şi care – deşi nici cu antenă nu mai vrea să prindă postul naţional de Iaşi – îi va „prinde” mereu, dincolo de orice frecvenţe normate, pe oamenii care mi l-au dăruit.