Zborul apter

Fără dubiu, Alexandru Macedonski rămâne până astăzi poetul român cel mai controversat, nestatornic şi înverşunat, dispreţuit şi invidiat, incomod şi adulat, maniac şi complex. Unii au văzut în autorul „Nopţilor” o probă de infatuare şi orgoliu, ins care îndrăznea să se creadă poet mai mare decât contemporanul său, Eminescu, erijându-se în fondator de şcoală opusă celei de la „Junimea”, cu rezultate mai puţin strălucite (deşi printre tinerele talente îndrumate s-au aflat un Bacovia sau un Arghezi). Alţii au văzut în marele defăimat un caz tragic, izvorât din contradicţia structurală a temperamentului său, piedică fatală în viaţă. În plin impact cu lumea reală, Macedonski, prizonier al iluziilor, nu se înţelegea nici cu sine. Complexul de superioritate îi era adesea minat de senzaţia eşecului. Foarte susceptibil, izbucnea disproporţionat în raport cu cauza. Nimic nu rezista în faţa furiei sale egocentrice. Idealist, irascibil, lipsit de tact, era insensibil la compromisuri, dezgustat de afaceri şi aranjamente, de o lume impură, pe care o dezavua şi care, la rândul ei, îl dezavua.

Ca să diminuăm puterea lentilei subiective, poate ar fi oportun să apelăm la „Antologia poeţilor lirici francezi din Franţa şi din străinătate”, prefaţată de G. Lanson, marele istoric literar: D-l Macedonski e un talent tumultuos, un suflet inspirat, cu stil original şi puternic, de un lirism arzător şi nervos, adeseori cu atitudini epice”. Aşadar, ca şi în alte cazuri, nimeni nu este profet în ţara lui. Macedonski se simţea în postura poetului preţuit în afară, dar pus la îndoială acasă şi încă de unul dintre cei mai avizaţi critici şi istorici literari, pe deasupra şi susţinător de mare forţă a modernismului, Eugen Lovinescu. În schimb, intuitiv şi subtil, G. Călinescu pare a da o explicaţie convingătoare la obsesia lui Macedonski pentru Meka (recunoaşterea publică). Atunci când nimeni nu te bagă în seamă decenii în şir, se naşte îndoiala de sine, cea mai cumplită boală. Devii un maniac, un lunatic, un poetastru tipic. Tulburarea psihică determină situaţii paradoxale. Un temperament cu mari aspiraţii, precum Alexandru Macedonski, simte nevoia să cultive plăcerea de a se simţi persecutat şi face acest lucru la modul savant. Din persecutare îşi făureşte o aureolă, devine un poet foarte cunoscut ca poet necunoscut, dar mare poet. Cât priveşte relaţia cu Eminescu, nu s-a simţit niciodată diminuat de gloria aceluia, fiind ferm convins că el este „marele poet român”. Este, cel mai cervantesc din gloria fizionomiilor literare române. Un dor de luptă neostoită îi animă scrisul, iar eşecurile sunt la fel de intense precum iluziile, smulgându-i accente de durere sfâşietoare, condamnându-l la pesimism şi mizantropie. Numai credinţa în dreapta judecată a posterităţii (când patru generaţii peste moartea mea vor trece) calmează focul interior. Momentele de hipertrofiere a eului alternează cu autoamăgirea. „Voinţa macedonskiană este atât de tenace, de oarbă, de schopenhaueriană, încât absoarbe şi converteşte prin dezlănţuire orice decepţie, orice himeră distrusă, orice iluzie sfărâmată” (Adrian Marino).

Macedonski a schimbat faţa poeziei româneşti. Ca şi în viaţa reală, şi în conştiinţa lui poetică există o disociere dramatică între clasicism şi modernism. Pus în situaţia de a opta, cu toată apetenţa sa pentru simbolism, nu se va decide niciodată. De aici dualitatea, dedublarea şi multitudinea ipostazelor sale poetice. Nu se lasă dominat de nici unul dintre curentele frecventate, ci, asimilându-le conform unei dialectici interioare, tinde spre o limpezime finală neoclasicistă (Marin Mincu). Asemenea unei plăci turnante, prilejuieşte, prin studiile sale, orientarea poeziei româneşti spre simbolismul european, spre modernism în genere. Însă în propria creaţie rămâne un romantic, poet blestemat care poartă pecetea destinului, ba chiar este ispitit de clasicism, în speţă de parnasianism, cum o dovedesc rondelurile sale. Răbdarea temperamentalului oltean sau sud-dunărean de a se conforma laborioaselor, migăloaselor cerinţe ale speciei rămâne fie un mister ce ţine de harul poetic, fie o chestiune ce poate da de lucru psihologilor. Important este că scriitorul a înzestrat literatura română cu 54 de rondeluri impecabile, probă de talent şi artizanat superior.

„Rondeluri rebusiste”, o carte alcătuită de Serghei Coloşenco, îngrilează fiecare piesă, extrăgând inteligent două sau trei versuri reprezentative, astfel încât dezlegătorul să poată completa poeziile în spaţiile libere. În sprijin vin semnul /, cât şi punctul negru din grile, care indică sfârşitul fiecărui vers. O noutate: rebusistul nu a inserat în volumul de 122 de pagini compacte nicio enigmă (excepţie fac cele două de pe coperta a IV-a, lăsându-l pe cititorul-dezlegător să savureze lectura fiecărui rondel.

Recitind în ritm lent şi meditativ textele, înclinăm a-i da dreptate lui N. Manolescu, istoricul literar care observă: Poezia este pentru Eminescu expresia normală a fiinţei: lui Eminescu poezia i se dă. Dar Macedonski trebuie s-o cucerească: pentru că lui poezia i se refuză. Când este el, cel adevărat, dezgustat de lume şi sarcastic, inspiraţia îl părăseşte. Când se ascunde sau se reprimă, când conştiinţa sugrumă umorile, poezia ţâşneşte biruitor. În această ultimă ipostază, şi este cazul „Rondelurilor”, Macedonski îşi ocupă locul meritat în poezie, alături de Eminescu, desigur cu alte merite proprii, dar echivalente. Îndrăgostit de universul floral, studiază minuţios formele şi culorile. Viziunea se extinde la obiectele de artă care par a glăsui, căci, deşi sunt lipsite de viaţă proprie, au fost înnobilate prin miracolul creaţiei umane. Se vede că, în agitata sa existenţă, poetul a avut parte şi de momente de graţie când s-a oprit siderat în faţa florilor, a apei, a cerului, a luminii. Mai mult decât formele, culorile au fost cele care l-au fermecat, înzestrarea lui fiind mai mult a unui pictor decât a unui sculptor. Alege rozul, palorile argintului, aurul solar. Suprema calitate a poetului constă în puterea de a converti percepţia vizuală în magie verbală. Îi vin în sprijin procedeele muzicale, în primul rând tehnica refrenului, sinestezia îşi spune cuvântul şi rondelurile devin mici bucăţi simfonice.

Fiecare careu rezolvat pune în evidenţă însuşiri semnificative ale pieselor încifrate. „Rondelul oraşului mic” anticipă motive şi tonalităţi bacoviene. „Rondelul crinilor” dovedeşte că la fel ca şi Dimitrie Anghel, Macedonski are vocaţia comunicării olfactive, realizând corespondenţe baudelairiene. Voluptăţile senzuale ating înalte cote de rafinament. Cu ochii în azur şi nasul în potirele florale, trăieşte beatitudinea cunoaşterii. În „Rondelul meu”, încrezător în steaua sa, rezistă martirajului, privindu-şi adversarii de la o înălţime care nu mai permite corespondenţe. Mai mult, dezintoxicat de ură, acordă iertare lumii ignorante, gest de supremă seninătate ce-l poartă spre transcendenţa creatoare. „Rondelul cupei de Murano”, minunată cupă de raze, iradiază simboluri ale elevaţiei şi purităţii artei. „Rondelul domniţei” arată şi el că respectivele piese reprezintă miniaturi delicate lucrate cu artă de bijutier, mici cântece stilizate cu generozitate şi cochetărie complice. Cu „Rondelul ajungerii la cer”, poetul are convingerea că prin catharsis poate comunica în absolut. Extazul contemplativ devine cale de cunoaştere a idealului, aşteptare magică a revelaţiei. „Rondelul rozelor ce mor” sugerează că perfecţiunea cere sens în artă, mai ales la manierişti. Macedonski aspiră extatic parfumul florilor, călătorind interstelar. Iluzia evadării dintr-o realitate ostilă, prezentă şi în „Rondelul marilor roze”, adaugă la valoarea gnosiologică şi una cathartică. Nostalgia unui orient atemporal, simbolic se naşte din căutarea unui loc propice pentru situarea idealului. Smaraldul mării japoneze strecoară în riverani naivitate şi culoare, insulele devenind un simbolic areal utopic. În buna tradiţie asiatică, este pomenit şi opiul, izvor de euforie artificială, de pătrundere în beatitudine şi uitare prin beţie himerică. „Rondelurile Senei” şi „Rondelurile de porţelan” alcătuiesc, după G. Călinescu, infernul şi paradisul lui Macedonski. Parisul e „iad urlând de răutate”, e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe care trec cadavre de înecaţi, cu o populaţie de apaşi şi femei pierdute, cu o veselie faptică îndărătul căreia „e groaznic orice trai”, ameninţat de zgomotul turnului, cu instituţii şubrede, cu genii relegate în mansarde, nerăbdătoare a se ridica în Empireu”. Dimpotrivă, cu Orientul, se deschide perspectiva extatică a unei geografii „de porţelan”, fragile, dincolo de necazuri şi păcat, unde podurile peste apă sunt de onyx şi fluviile poartă bărci paşnice, unde izvoarele spumegă pe lângă casă în cascade de vocale şi consoane, arhitectura e aceea a pagodei în jurul căreia se strâng fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu înfăţişare de figurină îşi oferă graţiile senină şi fără oprobriu, înveşmântată feeric în kimono şi trasă în uşoara jinkirisă.

Fiecare dintre rondeluri, luat în parte, nu comunică decât plăcerea frumosului. Dar toate la un loc reclamă obsesia capitală a poetului: regăsirea unui univers al liniştii absolute, ludic, delicat şi blajin, pitoresc prin bogate policromii plastice. Privită în totalitate, oportuna transpunere în plan rebusistic a rondelurilor macedonskiene de către Serghei Coloşenco reflectă viziunea poetului care, survolând influenţele şi contrastele, îşi păstrează integritatea consecvent, supunând-o unui proces de purificare progresivă.

ARISTOTEL PILIPĂUŢEANU