Pocăinţa este o temă foarte importantă, centrală a predicii Mântuitorului Hristos. Atât Sfântul Ioan Botezătorul – dascăl al pocăinţei prin excelenţă, cât şi Mântuitorul Hristos îşi încep propovăduirea cu un îndemn foarte ferm şi stăruitor la pocăinţă. Evanghelia ne spune că amândoi folosesc aceleaşi cuvinte când propovăduiesc pocăinţa: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt 3, 2 şi 4, 17). Pocăinţa este invocată din perspectiva iminenţei venirii Împărăţiei Lui Dumnezeu, a apropiatei întâlniri cu Dumnezeu. Aceasta se declanşează în om şi se adânceşte pe măsura apropierii de Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu este mai aproape cu atât pocăinţa se manifestă mai puternic, este mai adevărată, mai autentică, mai vie.
Dumnezeieştile Evanghelii ne spun ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi, lucru foarte important, că Împărăţia lui Dumnezeu presupune o apropiere extraordinară de mare şi de intimă a omului de Dumnezeu, până într-acolo încât se proclamă adevărul esenţial că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul omului (Lc 17, 21). Acest cuvânt al Mântuitorului Hristos subliniază această apropiere, această intimitate care îl apropie pe om de Dumnezeu atât de mult încât nu mai rămâne nici o distanţă între ei, omul nu mai este exterior dumnezeirii, ci se îmbracă în Hristos prin botez (Gal 3, 27). De aceea pocăinţa „nu mai e condiţionată de apropiere, ci de însăşi prezenţa Împărăţiei Lui Dumnezeu, prin persoana şi lucrarea Sa: <iată, a ajuns la voi Împărăţia Lui Dumnezeu> (Mt 11, 28) care trebuie să fie nu în afara, ci <înlăuntrul vostru> (Lc 17, 21) … ea vizează schimbarea, transfigurarea sufletească”. Aşadar pocăinţa priveşte lăuntrul omului, inima lui şi nu poate fi redusă la anumite gesturi exterioare, reci. Această zbatere lăuntrică, dătătoare de viaţă o surprinde zugravul Toma în viaţa a două personaje sfinte din istoria mântuirii noastre şi anume Prorocul David şi Sfântul Apostol Petru.
Prorocul David
Pocăinţa lui David este reprezentată în camera mormintelor, care a fost pictată, se pare, de către Marcu, ucenicul marelui zugrav şi este integrată în registrul Minunilor Sfântului Arhanghel Mihail. Pictorul concentrează într-o singură scenă aproape două capitole din Cartea a doua a Regilor, capitolele 11 şi 12, 1-25. Aici este prezentată drama iubirii păcătoase a lui David care se îndrăgosteşte de Batsheba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul. David pune la cale uciderea lui Urie pe câmpul de luptă pentru a putea să o ia pe Batşeba de soţie. Însă acest lucru nu-i place lui Dumnezeu care trimite pe prorocul Natan spre a-l mustra. Acesta îi spune lui David o pildă despre doi oameni unul bogat cu multe vite mari şi mici şi altul sărac care nu avea decât o oiţă care crescuse împreună cu copiii lui, dormise la sânul lui şi era pentru el ca o fiică. Însă când vine un călător la omul bogat, acesta nu se îndură să jertfească una din oile sau vitele sale şi a luat oiţa săracului pe care a gătit-o pentru oaspete. Şi atunci David plin de mânie rosteşte sentinţa: „omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte” iar „pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, … pentru că n-a avut milă” (II Regi, 12, 5-6). Atunci Natan îi spune lui David că el este omul care a făcut aceasta. Deşi Dumnezeu îl izbăvise din mâna lui Saul şi i-a binecuvântat viaţa, el a făcut această nedreptate nesocotind-L pe Dumnezeu.
Atunci „David, dumnezeiescul părinte, de a şi greşit oarecând îndoit, …cu săgeata desfrâului săgetîndu-se, şi cu suliţa robindu-se pentru pedeapsa uciderii” plin de amărăciune şi cuprins de durere a mărturisit: „Am păcătuit înaintea Domnului” (II Regi, 12, 12). Văzând pocăinţa lui David Dumnezeu îl iartă şi îi Dăruieşte viaţă: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan, şi tu nu vei muri” (II Regi, 12, 13). Ceea ce observăm în această relatare biblică este faptul că atunci când David a perceput cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adresat altei persoane, urmarea păcatului era inevitabil – moartea. Când însă David primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adresat propriei persoane şi îl însuşeşte, acesta naşte în sufletul său durere, părere de rău pentru păcatul său şi atunci urmarea acestei atitudini înlătură pedeapsa lui Dumnezeu moartea şi aduce viaţa.
Pictorul surprinde într-o singură scenă momentul pocăinţei lui David, punctul de maximă intensitate şi dătător de viaţă, care aduce împăcarea cu Dumnezeu. Având pe fundal zidurile unei cetăţi, prorocul David este înfăţişat lângă un tron împărătesc pe care se află o pernă roşie, semn al regalităţii. Această regalitate este subliniată de prezenţa, pe capul său, a coroanei aurite, împodobită cu pietre scumpe. Însă el nu şade pe tron – ca imagine a puterii – ci în chip de smerită pocăinţă îşi pleacă fruntea până la pământ având mâinile împreunate în chip de rugăciune, cerând mila lui Dumnezeu, singura care poate să şteargă şi spele toată fărădelegea (Ps 50). Prorocul Natan este în picioare, imediat după momentul dialogului său cu David. Acesta este îndreptat cu faţa spre Arhanghelul Mihail iar cu mâna dreaptă întinsă spre el îi prezintă pocăinţa celui căzut întru fărădelegi.
Deşi Arhanghelul Mihail are sabia ridicată gata să pedepsească păcatului David, aceasta nu mai coboară pentru că pocăinţa izvorâtă din „inima înfrântă şi smerită” (Ps 50, 18) are darul de a întoarce mânia lui Dumnezeu în milă. Expresia acestei dureri pe care o lasă păcatul în urma lui este cristalizată in Psalmul 50, o lecţie de adâncă pocăinţă preluată şi în imnografia Postului Mare de către Sfântul Andrei Criteanul: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! De două păcate a plâns David, …acela aşternutul cu lacrimi şi-a udat, iar eu nici o picătură nu am. Deznădăjdui-tu-m-am şi mă rog: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”. El devine pentru noi dascăl al pocăinţei sincere, fierbinţi şi în acelaşi timp dătătoare de speranţă pentru că ea aduce nu doar iertarea păcatelor: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps 50, 9) ci şi împăcarea cu Dumnezeu: „auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite”. În felul acesta căderea cumplită devine prilej de a te aşeza în lucrarea de mântuire a lumii, de afirmare şi de lărgire a Împărăţiei Lui Dumnezeu în lume: „Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps 50, 14).
Apostolul Petru
Pocăinţa lui Petru în urma întreitei sale lepădări de Hristos în curtea arhiereului este aşezată în naos, prin însăşi mâna marelui zugrav de la Suceava, Toma – „magister in diversis artibus”. Această dramă a lepădării lui Petru a fost consemnată de toţi cei patru evanghelişti: Matei 26, 69-75, Marcu 14, 66-72, Luca 22, 55-62 şi Ioan 18, 16-27.
În programul iconografic de la Humor scena lepădării lui Petru şi a pocăinţei sale este aşezată în ciclul pătimirilor Mântuitorului, pictate în friză continua, căruia pictorul îi consacră registrul principal al naosului. În acest registru faptele biblice sunt reprezentate în flux continuu fiind „cea mai importantă şi mai concludentă parte din ansamblul picturilor care decorează naosul”. Scena este aşezată pe peretele de miazăzi şi într-un spaţiu compact, Toma aşează cele trei lepădări ale lui Petru înfăţişându-l în toate cele trei ipostaze: în faţa slujnicei care îl introduce în curtea arhiereului, în faţa focului, dar şi în straie de galilean, cele care îl vădesc a fi apropiat al Mântuitorului. Chiar deasupra, este reprezentat cocoşul care îi aduce aminte lui Petru că Mântuitorul ştia dinainte că se va lepăda de trei ori de El (Mt 26,75): „Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, fiind întrebat de o slujnică, s-a lepădat de Tine, Domnul, nu numai precum ai zis, ci precum ai ştiut, Cel ce toate le ştii”.
Fin teolog, prin mijloacele de expresie folosite Toma arată cocoşul ca fiind declanşatorul pocăinţei lui Petru. El este aşezat pe un stâlp deasupra scenei celor trei lepădări, prin vizibilitatea lui arătându-se faptul că avea să marcheze un eveniment important. Culoarea roşie scoate în evidentă dramatismul situaţiei. El priveşte insistent spre Petru care îşi plânge păcatul purtând în privirea sa parcă privirea Mântuitorului care cu câteva versete înainte îi spusese – îndurerat – lui Petru că se va lepăda de El de trei ori după care va cânta cocoşul. Toma îşi pune toată priceperea sa în slujba exprimării durerii lui Petru. Acesta, îndurerat, pare că nici nu poate să stea pe picioare ci se sprijină de o masă. O piesă de îmbrăcăminte îi leagă mâna dreaptă de gât restrângându-i libertatea şi sugerând în felul acesta robia în care te aşează păcatul. El este plecat, cu fruntea rezemată în mâna stângă în timp ce ochii săi îi sunt închişi. În felul acesta pictorul arată că Petru pare a fi înţeles că a pierdut totul; a pierdut sensul vieţii, L-a pierdut pe Hristos. Însă delicateţea scenei ne arată că Petru nu-şi pierde credinţa în iubirea iertătoare şi dătătoare de viaţă a lui Hristos, lucru mărturisit de Evanghelistul Ioan în scena reaşezării în apostolat a lui Petru după ce acesta îşi mărturiseşte de trei ori (o dată pentru fiecare lepădare) iubirea pentru Hristos. Această mărturisire culminează cu momentul în care Petru îşi arată inima deschisă înaintea Mântuitorului: „Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc” (In 21, 17). Prin reprimirea în apostolat ca păstor al „oilor Mele” (v 15-17) Mântuitorul îi spune lui Petru că va trebui să-i iubească turma aşa cum a iubit-o El, adică până la capăt, până la moarte şi cruce. Altcineva îl va încinge şi-l va duce unde nu îi este voia dar atunci se va întâlni cu Hristos, pe cruce, la marginea Romei. Aceasta este dragostea pe care Iisus o trezeşte în inima lui Petru, dragoste din care Petru va trăi până la această întâlnire.
Fragilitatea, delicateţea acestui moment de întoarcere este prezentat de Toma în antiteză în momentul spânzurării lui Iuda care nu mai are puterea lui Petru de a se întoarce şi deznădăjduit alege calea suicidului. Pictorul îl prezintă pe Iuda spânzurat de frunza unui palmier, lucrul imposibil, sugerând în felul acesta că deznădejdea nu este o stare naturală a omului şi că omul nu a fost creat spre moarte, că moartea omului ca urmare a păcatului este un accident.
Vedem cum prin pocăinţa sinceră „omul îşi poate recâştiga strălucirea sa dintru început” dobândind nu doar iertarea păcatelor ci şi reînfierea fiind reaşezat în starea cea dintâi. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază şi el puterea tămăduitoare şi recuperatoare a pocăinţei care salvează pe cel pierdut şi aduce la viaţă pe cel căzut în moartea păcatului. Ba mai mult, pocăinţa are darul de a întări iubirea de Dumnezeu caci celui ce i se iartă mult, mult iubeşte (Lc 7, 47): „pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi dumnezeirii tale făcându-i fără pizmuire; şi – lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti – vorbeşti cu ei de multe ori, ca şi cu nişte prieteni ai tăi adevăraţi”.
Întru nădejdea acestei prietenii adevărate să cinstim pe aceşti dascăli ai pocăinţei nu doar adresându-le rugăciuni şi cântări ci mai ales urmând calea vieţii lor luminată de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pocăinţă sinceră, izvorâtă întru zdrobirea inimii.
Pr. Felician BUZILĂ
Comentarii