„Isihia, liniştea sau tăcerea inimii nu este practic altceva decât atitudinea de a asculta cu maximă atenţie.” Fecioara Maria, în tăcerea ei, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu la Buna Vestire, la nunta din Cana şi în multe alte ocazii când L-a urmat şi L-a ajutat pe Hristos în slujirea Sa. Mai mult, însă, apocrifa Protoevanghelia lui Iacov descrie anii pe care ea i-a petrecut în templu. Prin aducerea la templu, Maria a tăiat orice legături pământeşti, trăind nouă ani în locul arhetipal al liniştii: Sfânta Sfintelor, comunicând doar cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi. Grigorie Palama dezvoltă această temă în omilia sa, sugerând că Fecioara a dobândit isihia deplină prin harul lui Dumnezeu şi prin chipul vieţuirii sale.
În cuvintele Mitropolitului Kallistos, ea a fost „preschimbată de dumnezeiasca lumină” şi „L-a văzut pe Dumnezeul cel Necreat reflectat în curăţia inimii sale ca într-o oglindă”. Această imagine isihastă a Maicii Domnului nu este nouă în tradiţia ortodoxă; scriitorii monahali – printre care şi Atanasie al Alexandriei (secolul al IV-lea) – au zugrăvit-o pe Fecioara Maria ca fiind o fecioară evlavioasă care se nevoia în asceză şi rugăciune. Grigorie Palama a preluat şi a dezvoltat această idee atunci când spune despre Maria că a dobândit cel mai înalt nivel de comuniune tainică cu Dumnezeu; aceasta i-a îngăduit să audă mesajul Lui de la Buna Vestire şi să-şi unească trupul cu El. Mitropolitul Kallistos ne reaminteşte atât de omenitatea Mariei, cât şi de calităţile sale speciale, ca fecioară, personalitate mistică şi Maică a Domnului. (Mary B. Cunningham, Maica Vieţii. Învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului, traducere Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2017, pp. 208-209)
Comentarii