Fără trecut, prezentul este o dramatică epopee tragi-comică

Citesc/recitesc cele două ziare săptămânale ale românilor din nordul Bucovinei, aflat sub administraţia ucraineană: Gazeta de Herţa şi Monitorul Bucovinean (care în loc să aibă redacţia la Cernăuţi, fiind ziarul întregii regiuni, subzistă cu greu la Hliboca) – publicaţii pe care mi le trimite, din când în când, colega de condei Doina Cernica de la Suceava.

Răsfoiesc numărul din 11 mai a.c. al „Monitorului Bucovinean”. Trec peste sintagma sărăciei înscrisă chiar sub titlu – Preţ negociabil – şi citesc. Sunt redate diverse întâmplări la zi din viaţa comunităţii româneşti: „În flori şi soare surâde primăvara”; „Cuvânt în memoria lui Vasile Tărâţeanu” (articol semnat de Niculae Suciu din Gherla); „Dansatorii din părţile Hlibocii au cucerit capitala României prin evoluţiile lor spectaculoase: Au adus de la Bucureşti patru locuri întâi”; „O trăistuţă de la doamna Olga e ceva la modă şi elegant” – ş.a.m.d.

Pe pagina I îmi atrage atenţia un articol semnat de Vasile Gheiniş: „…Şi a făcut peste fiu semnul crucii, binecuvântându-l la drum”. Fiul, Ilia, locuind cu familia în Hliboca, se hotărăşte să plece voluntar pe front, ca să apere patria. Mama Viorica A. Lopuleac înţelege dorinţa fiului: …„a făcut peste el semnul crucii şi a zis încetişor: Dumnezeu să te aibă în pază”. Şi Dumnezeu l-a avut în pază: l-a readus acasă viu şi nevătămat. Într-o altă localitate din crucificata Bucovină – Tărăşeni – fiul altei mame, tot româncă, Iuri Staniţchi, pleacă şi el pe front, lăsând acasă, pe lângă bătrâna mamă, soţia şi doi copii. Din păcate, el nu s-a mai întors: glonţul l-a nimerit pe când lupta pentru apărarea Bahmutului.

Fiul din Hliboca va trăi, va munci, se va bucura de darurile vieţii.

Fiul din Tărăşeni nu se va putea bucura de niciunul din darurile vieţii. Numele lui va rămâne înscris pe placa memorială a liceului din localitate, al cărui elev a fost – la dezvelirea căreia, mama, „din cauza lacrimilor amare, a fost în stare doar de câteva vorbe de recunoştinţă tuturor, pentru că păstrează amintirea fiului ei” (am citat din acelaşi Vasile Gheiniş).

Nu se va mai întoarce viu, la obârşia lui, nici Ilia Kmit, „origi-nar din satul Brusniţa, din părţile Vijniţei” – căzut eroic „în timpul unei misiuni de luptă, apărând Patria” – „la 18 februarie 2023, într-un bombardament de artilerie, în apropierea localităţii Ivanivske, din regiunea Doneţk” (după cum informează Corespondentul nostru).

…Se pune, firesc, întrebarea: Ce se întâmplă, între timp, pe-acasă, pe la alde românii care-şi dau viaţa, alături de colegii lor ucrainieni, pentru apărarea patriei comune? Pe acasă nu prea se întâmplă lucruri bune, dimpotrivă. Li se taie dreptul la şcoală în limba lor, li se pângăresc bisericile, li se dărâmă statuile, li se pocesc puţinele nume de personalităţi date unor străzi (a se vedea Alexandru cel Bun), li se confiscă mormintele din cimitire. Evident, nu de către colegii lor de luptă ucrainieni, ci de către ce-i care-i trimit la luptă şi pe ucrainieni, şi pe românii bucovineni. De către autorităţile statului ucrainean.

O vorbă avertizează că, pentru a înţelege mai bine prezentul, e necesar să te uiţi puţin şi peste umăr, la trecut. Nu departe. Aci, în trecutul aş zice imediat, care are încă destui contemporani ce pot depune mărturie. Să zicem anul 1991 – când abia scăpasem de socialismul de dictatură şi debarcasem cu arme şi bagaje, cu surle şi trâmbiţe, în mult doritul capitalism de democraţie. Şi să zicem că era luna iunie – ca acum. Două evenimente au marcat, în mod deosebit, această lună: ziua de 28 iunie.

La 28 iunie 1883 era arestat Mihai Eminescu, în vârstă de 33 de ani, directorul importantei publicaţii „Timpul”, devenind astfel primul ziarist deţinut politic din România. Atunci, la 28 iunie 1991, se împlineau 108 ani de la tragicul atentat; astăzi s-au împlinit 140 de ani. 28 iunie – dată pe care Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a cerut-o, de mai multe ori, a fi oficializată ca Zi a Ziaristului Român, pe care Parlamentul alogen de la Bucureşti (ca naţionalitate, dar mai ales ca simţire) a respins-o totdeauna.

Tot la 28 iunie 1991, în Congresul American se petrecea un eveniment mai puţin obişnuit, dar în maniera de a fi a acestui popor născut în gustul/mustul libertăţii (fie ea şi cu arma-n mână) din care şi-a făcut cauză planetară. „La 28 iunie 1991 – citez dintr-un articol al revoluţionarului Claudiu Iordache – Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Congresul 102, Sesiunea 1, Rezoluţia Senatului 148 – Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord” (subl. mea). Hotărârea a fost depusă în Senat şi semnată de dl Pressler şi de dl Helms – şi trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale. În argumentarea propunerii, autorii au făcut o succintă trecere în revistă a momentelor importante din istoria Basarabiei, de la răpirea sa, în anul 1812, până în prezent; cu exemple semnificative din perioada ţaristă şi sovietică, privitor la drama românilor din ambele regiuni, Basarabia şi, după 1940, nordul Bucovinei-Herţa. Subliniind că, la 23 iunie 1990, Moldova se declară stat suveran, în Rezoluţie se expune clar şi convingător: „Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare” – şi, întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare, şi să îşi unească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”; „Aşadar, să fie decis. În momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie: 1. Să susţină dreptul la auto-determinare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie în acest scop – şi 2. Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki”.

Această Rezoluţie a Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni (cu trimiteri evidente şi la nordul Bucovinei-Herţa). Precizez încă o dată: este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 32 de ani (pe 28 iunie) de la adoptarea Rezoluţiei, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate.

Se naşte, firesc, întrebarea: Ce-i de făcut? Cum trebuie înţeles? De către noi, Basarabia – alături de cele trei judeţe sudice, alături de nordul Bucovinei şi Herţa, aflate sub autoritate ucrainiană? Ce demersuri ar trebui întreprinse, spre a nu dezamăgi Congresul american – şi, evident, partenerul nostru strategic. Dar şi: Ce trebuie să înţeleagă conducerea Republicii Moldova – ca şi autorităţile conducătoare ale Ucrainei? Iată o importantă temă de meditaţie – şi nu doar atât.

…Dar dacă tot aruncarăm o privire peste umăr, în trecutul apropiat, să mai cercetăm un eveniment, petrecut în acelaşi an, 1991. Ucraina anunţase că la 1 decembrie 1991 va organiza un Referendum prin care să-şi declare independenţa. Cu câteva zile înainte, pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în şedinţă extraordinară şi a adoptat următorul document: Declaraţia Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991 – al cărei text îl transcriu, în continuare:

Parlamentul Românei a luat cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina. / Profund ataşat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărî soarta, Parlamentul României salută hotărârea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenţa Republicii Ucraina. Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile / româneşti – Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei – Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de URSS la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991. / Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independenţa sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta URSS, teritorii ce nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României.

1. Parlamentul României reiterează ataşamentul faţă de prevederile Actului Final al Conferinţei CSCE de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe căi paşnice, diplomatice.
2. Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei URSS – respectiv Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
3. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare că această recunoaştere nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
4. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună, a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invită, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineană să efetcueze o vizită la Bucureşti, cât mai curând posibil.
5. Parlamentul României solicită guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de URSS.

Această Declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.

Preşedintele Senatului – academician Alexandru Bârlădeanu; Preşedintele Adunării Deputaţior – Marţian Dan.

…Iată, aşadar, datele la zi ale acestei importante probleme româneşti. Cercetate prin două prisme de necontestat: Parlamentul Statelor Unite ale Americii (Congresul) şi Parlamentul României – ambele surprinse într-un moment fast al istoriei. Sigur, nişte lămuriri, răspunsuri ar fi fost/sunt încă de aşteptat. Dar din partea cui? Parlamentul României solicită guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de URSS… Care guvern? Petre Roman? Ce interes patriotic ar fi avut acest PR (Neulander) dincolo de a fi decapitat industria ţării, considerată un „morman de fier vechi”? Care preşedinte? Emil Constantinescu, cu armă la şold Adrian Severin, ministru de Externe, care nu ştia cum să strecoare pe sub mână Insula Şerpilor pe harta Ucrainei, la Tratatul (trădător) din 1997? Ciorbea? Radu Vasile? – jucători de alba-neagra? Iohannis, actualul preşedinte?

Pun punct puţinelor întrebări. Răspunsurile (şi atitudinea/acţiunea) ţin de cei care mai ştiu şi gândesc româneşte.

ION ANDREIŢA

pălmaş cu condeiul

Post-scriptum

O anecdotă

Recent, după rotirea guverna-mentală, a început să circule pe internet următoarea anecdotă:

Ucraina are nevoie de bani.

Ciolacu să propună cumpărarea celor 4 teritorii româneşti.

Plătim prin colectă publică.

Cine e de acord?

…Fără comentarii.