Noua ispravă literară a poetei Mihaela Drelciuc m-a luat prin surprindere. Un volumaş, o „buburuză”, cum l-a numit autoarea (şi numai după ce l-am parcurs am înţeles că nu se referea la dimensiuni), care încape într-un pod de palmă, însă dens şi dur ca miezul amar al unui fruct. Eram familiarizată deja cu prozopoemele sale, cu poetica sa sinceră şi curajoasă, absolut autentică, care reliefau un personaj liric scandalos de puternic, o adevărată amazoană a cuvântului, potenţată de lecturi solide şi de o imaginaţie de dimensiuni cosmice. Ca să găsesc în DESPRE MOARTE, puţin, (Editura Smart, 2023) „Un copil debusolat între două alegeri: neputinţa durerii, durerea neputinţei”, vlăstarul unei stirpe de „saturnieni”, „fugari din Galiţia”. „Act de supravieţuire”, ne lămureşte poeta. Din nota preambulară a autoarei aflăm că „2021 a fost un an al absenţei plusat de pierderea unei femei extrem de dragi inimii mele”. Din dedicaţia-epilog aflăm că aceasta este bunica maternă. „Anul ciumei”, care ne-a marcat pe toţi, ne-a readus la „poziţia copilului”, aceea de angoasă, neputinţă, neînţelegere.
Pentru doctoranda Mihaela Drelciuc, intimă cu imaginarul distopic şi cu lumea sci-fi moartea este, fără-n-doială, un concept filosofic şi cultural destul de comun, însă când aceasta i-a invadat universul domestic, durerea agonică a ţâşnit vertiginos şi s-a concretizat într-o saga lirică cu vădiri baladeşti, fluidă şi unitară, cu o meta-poetică bine strunită. Inserţii metaforice subtile se îmbină cu nararea unor secvenţe esenţiale şi fac din volum un „corpus integrum”, un poem în ramă cu poveşti întreţesute măiestrit şi cu o structură actanţială complexă. Vocile „personajelor” se disting de vocea naratorului liric. Sunt momente în care autoarea pare că a fugit din text, dar când scrii despre ai tăi, tot despre tine scrii. După cum sunt momente în care trece de la murmur la urlet, apoi la detaşarea naratorului obiectiv. Deşi afirmă într-una din aceste tablete poetice „Niciodată proză nu voi scrie. Mi-e peste neputinţă”, am bănuiala că Mihaela Drelciuc nu crede în puritatea genurilor şi cultivă o literatură originală care îmbină într-un mod năucitor de firesc meditaţia cu absurdul, elemente suprarealiste, cu flash-uri de cel mai frust realism. Asemeni, într-un stil personal şi fermecător, alternează vocea cultivată cu oralitatea, nu doar atunci când îşi conturează „personajele”, ci şi pentru a-şi transmite diversele stări şi percepţii ale unei realităţi abrutizante. Pe lângă „realitatea” livrescă, academică a eruditului intelectual există o realitate lirică, o „poveste-cioată” (un ciot, o schiţă de poveste – n.a.), la care, autoreferenţială, poeta cheamă cititorul să participe la desfăşurarea, la completarea ei. Dealtminteri, volumul se încheie eliptic cu întrebarea „Mă crezi?”, adresată poate unei autorităţi divine căreia nu-i neagă existenţa, dar faţă de care nu ezită să-şi manifeste dezamăgirea, poate cititorului.
Departe de a fi o paranteză lirică în creaţia Mihaelei Drelciuc, DESPRE MOARTE, puţin, este un sinoptic al acesteia, doar că aici tovarăşul tradiţional al lui Thanatos este înlocuit de glasul sângelui. Doi sunt pilonii acestui edificiu liric: Moartea, scrisă mereu cu majusculă, şi femeia, minunea cu o mie de chipuri, dătătoare de viaţă. De data aceasta însă poeta nu se mai revendică din răzvrătita Lilith, ci din Penelopa. Totuşi, consecventă cu sine însăşi, nu uită să facă o trimitere la Penelopa Margaretei Atwood care nu este casnica fidelă pe care o ştim dintr-o istorie scrisă de bărbaţi, ci o femeie puternică, complexă, cu „neuronii augumentaţi”, bubuind de înţelepciune şi de umor. „Femeia-pieton” pe artera cu sens unic a timpului, nu este perfectă, are ochi alunecoşi sau fundul mare, este Penelopă, dar s-ar vrea Elenă, însă este vestala vetrei primordiale, stâlpul neamului său şi cea care poartă toată durerea provocată de moarte.
Moartea nu mai este un concept, devine palpabilă, e duşmanul, e răul, dar un rău necesar, căci, se întreabă poeta, „În ce ne-am metamorfoza dacă, într-o zi oarecare, ne-am pierde amintirile despre Moarte?” La întâlnirea cu sinele, aceasta trebuie să se dezghioace de toate celelalte femei, cele dinainte şi cele care-i vor urma, păstrând vii amintirea morţii şi speranţa vieţii. Între cele două ipostaze ale poetei, cerebrala suprasaturată de lecturi necesare, care se cutremură firesc în faţa morţii, „Căci văd nimic şi mă-n-fior”, ghidată deja de o artă poetică proprie, şi nepoata frântă de durere care scrie despre „Moartea de acasă” cu „imagini speriate de cuvinte” şi pentru care scrisul nu este curativ ci familiarizare cu durerea, este alternanţă şi nu paralelism, aşa cum ştie ea că e croită lumea şi ne avertizează: „Nu faceţi confuzie între alternative şi paralel”.
„În general, există două categorii de oameni: una care se împarte cu Moartea (după îndelungate dezbateri cu un sine însuşi active, intempestiv, fulminant, moftangiu) la bătrâneţe ori pe patul de moarte şi alta, (ca o proză bizară sau ca un corb neclintit pe o ultimă şi dezbinată cracă), niciodată. Niciodată însemnând încă din burta mamei, sămânţa tatălui, şirul paşilor ce duc în cameră, mesajul din căsuţa vocală a telefonului, o vreme stingheră cu pori fini, o bancă în parc, o bancă la şcoală ş.a.m.d. O buclă inversă în creatura cu nume de Timp. Ce-a de-a treia, fantasmează. La stoparea nebuniei celor două categorii”, ne spune poeta. Aşadar, între concret şi livresc, între temporal şi atemporal, între anecdotic şi tragic se află, sumbră, dar necesară, Moartea, care-şi râde de fragilitatea fiinţei. Cărticica aceasta este un uriaş hohot de plâns, care nu te poate lăsa indiferent. Căci, parafrazând dictonul camilpetrescian, câtă iubire atâta moarte, câtă moarte atâta durere şi câtă durere atâta literatură. De calitate!
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii