Se vorbeşte mult despre populism, mai ales combătându-se populismul – şi se practică în destulă asiduitate populismul, nu doar în politică şi tot aşa, în timp ce se combate, întotdeauna însă populismul altora, al celorlalţi.
Politicianul ajunge primul aici, populismul fiind o poveste în primul rând de apanajul puterii. Dar nu întârzie să-şi ocupe locul la masa asta şeful sindicalist, şeful de orice fel şi în orice înţeles, în primul rând cel care nu se simte pe scaunul lui destul de confortabil din pricini de legitimitate şi nu are, în gestionarea relaţiei cu subalternii, un sprijin suficient de puternic în reglementare. De asemeni, gazetarul, chiar artistul, tot mai mult şi spre tot mai multă pagubă a domeniului, dascălul în şcoală. Şi alţii, până cine ştie unde – pentru că populiste pot deveni, în principiu, orice atitudini şi orice comportamente în care sacrifici, având această posibilitate, ceva de ordinul unui interes mai general pentru un avantaj privat semnificativ mai mult sau mai puţin, însă doar pentru tine şi care e în măsură să-ţi ţină în plan secund ori să-ţi ascundă de-a dreptul că vei fi cândva, direct sau indirect, plătitor ca victimă pentru profitul de acum.
Dacă în parc sau pe stradă te manifeşti pozitiv faţă de gogomănia ţâncului însoţit de mămica lui numai ca să obţii aprecierea mămicii, eşti în vecinătatea imediată a populismului. Sigur, deşi simplă, sceneta aceasta pune întrebări – iar dificultatea acestora creşte proporţional cu importanţa situaţiilor. Dinaintea gogomăniei micului Ionel se pun, în ce te priveşte, probleme de educaţie, de drept, de simţ etic şi precis că şi altele, de altă natură. Riscul de a greşi te pândeşte din toate părţile: nu prea poţi fi manifest critic faţă de ţânc şi de mămica lui, n-ai dreptul să te introduci ca personaj în scena lor, nici nu eşti tu paznicul respectării normelor chiar dacă eşti un civic activ, nu se justifică nicicum o intervenţie care pe drept cuvânt poate fi privită ca o agresiune – dar parcă lucrul cel mai rău, deşi poate fi politic corect, este să ieşi din abţinere, din neutralitate în sensul de a obţine prin asta o cât de mică favoare. Atunci dai în populism: faci pe cont şi în nume propriu, pentru un câştig personal, o concesie într-o materie care nu-ţi aparţine, ilegitim. Ca fiind de aceeaşi factură ar trece şi să-l laşi pe micul Ionel să-ţi spargă capul dacă vizezi prin asta un câştig de acelaşi fel…
Populismul are definiţii de toate felurile: de la a-i spune poporului ceea ce poporului îi place să audă (cu, fireşte, corelativul tot atât de populist a nu-i spune poporului ceea ce poporului nu-i place să audă – iar aici lucrurile se complică afurisit) şi până la, să zicem, mai abstractul şi conceptualizatul, dar tot simplificat: a fi favorabil (în vorbă şi/sau în faptă) satisfacerii unor dorinţe ale poporului în detrimentul unor interese reale ale acestuia cu vizibilitate, însă, mai scăzută însă. Şi, desigur, concret, populismul cel mai populist şi mai frecventat: activ, interesat, cu ştiinţă şi cu iniţiativă, să-i oferi poporului pâine şi circ.
De fapt, pentru că tot am folosit deja cuvântul scenetă, lucrurile s-ar cere privite, pentru o bună reprezentare a lor, în termenii acesteia. Adică orice act de populism, simplu ori sofisticat, are înfăţişarea unei desfăşurări care implică personaje, interese ale acestora şi acţiuni în consecinţă. Ceea ce de obicei se ignoră ori nu se înţelege şi, drept urmare, devine posibilă înşelătoria care procură, în primă instanţă, beneficiul de o parte şi răul de cealaltă – unul pe seama celuilalt şi pe cât de mare unul pe atâta şi celălalt, doar că nu consumate în simultaneitate, ci în succesiune cauzală – rezidă în aceea că personajele, individuale sau colective, şi mai ales în această din urmă condiţie, stau faţă în faţă, prin statutul lor, cu o identitate proprie fermă şi clară şi într-un regim de separare de asemeni ferm. Unul pretinde şi poate oferi în în schimb ceva în numele şi de la înălţimea întregului social în baza autorităţii pe care i-o conferă deţinerea puterii, iar celălalt este doar executant. Nu e vorba nici de clase sociale marxiste şi de lupta lor prin care una o desfiinţează pe cealaltă ca să-i ia locul şi să deschidă astfel uşa raiului terestru pentru întregul popor şi nici de mârşav de populista clasă politică (în opoziţie, probabil, cu una nepolitică – ceea ce, mai cu seamă în lumea civilizată, nu există în realitate). Este vorba însă de asocieri şi coalizări în principiu şi fundamental spontane (fără să rămână doar aşa) generate de interesele născute din trebuinţele speciei şi care animă viaţa şi convieţuirea omului, deopotrivă fiinţă individuală şi socială, în interacţiunea lui cu natura, dar şi cu aproapele. Or, până în părţile cele mai de jos ale viului se pot constata realităţi pe care existenţa şi funcţionarea conştiinţei fireşte că le duce la apogeu: vegetaţiile caută în concurenţă resursele din rădăcini până în aer şi în faţa soarelui, iar metaforic se poate spune că o autoritate dobândită face ca la umbra stejarului să nu crească iarba.
În societate, care este naturalmente concurenţială, se trăieşte într-un proces continuu de configurare şi reconfigurare – în jurul trebuinţelor şi a intereselor pe care acestea le nasc şi pe seama autorităţii pe care unii o dobândesc în întrecerea permanentă, iar alţii nu – a unei elite într-o parte, care ocupă vârful piramidei puterii, şi în partea cealaltă, a masei ori altfel zis, mai frecvent, dar impropriu, hibă postmarxistă, poporul, ocupant prin forţa împrejurărilor doar al bazei piramidale. Diferenţele de naturi felurite dintre indivizi produc separarea şi asocierea mai mult sau mai puţin spontană, în baza impulsurilor venite dinspre nevoile de dominaţie şi de protecţie, în peliere de putere şi de autoritate, iar în temeiul faptului real că resursa se găseşte întotdeauna şi poate fi luată nu numai direct din natură, ci şi din alt stup, de la celălalt, de la aproapele care o obţine şi el şi o deţine, se naşte lumea lui homo homini lupus. Doar iubirea hristică să amelioreze vreodată în spaţiul umanului caracterul brutal al acestei veritabile legităţi a viului în întregul lui. Adică perfecţionarea lăuntrică, sporirea în duh. Adică, până la urmă, în termeni laici, ei înşişi coborâtori, cultura şi educaţia în înţelesul lor propriu: nu porunca, norma morală care obligă şi implică paznici stând la pândă, ci ieşirea din sine, îndatorarea din chemare lăuntrică, dăruirea şi dedicarea pe care le poate face să lucreze în om, într-adevăr, numai misterioasa iubire.
De altfel, produs prin excelenţă al democraţiei – unul din relele acesteia –, populismul este o înşelătorie de un fel special, pentru că devine în timp autoînşelătorie, pe care o practică deţinătorii de putere şi de autoritate deficienţi educaţional şi cultural şi care creşte şi dă roade cu deosebire pe unde în poporul însuşi sălăşluieşte acelaşi mucegăios clarobscur educaţional şi cultural.
AUREL BUZINCU
Comentarii