Ion Filipciuc – un „îndărăptnic”

Cuvântul, strecurat, cu tot cu bilabială, în rândul arhaismelor şi posedând o mireasmă latină (îndărăt > in-de-retro), consemnat de dicţionare ca variantă a lui îndărătnic, face parte din zestrea spirituală a eminescologului de la Costişa. Numai că Filipciuc nu dă „îndărăt ca racul”, ci, dimpotrivă, perseverează, cercetând documente, pentru a scoate la lumină personalităţi şi evenimente din trecutul românesc, aşa cum se întâmplă cu volumul Intrarea trupelor române în Bucovina, pregătit încă din 2015 în cadrul Bibliotecii „Mioriţa” şi tipărit spre finalul anului 2022.

În ceea ce s-ar numi un fel de prefaţă, purtând titlul Cuvânt îndărăptnic (posibil să regăsim aici şi o tentă de… încăpăţânare), autorul se opreşte asupra termenului Bucovina introdus în circulaţie de austrieci, atrăgând atenţia că din „veacul al XIII-lea era consemnat în scris numele unui râu Bucovina, spaţiu de iarmaroc între Munţii Zacopane şi oraşul Cracovia”.

În centrul cărţii se află imaginea maiorului Anton Ionescu, cel care, în fruntea unei subunităţi de grăniceri, în dimineaţa zilei de 24 oct./6 nov. 1918 se deplasează de la Burdujeni la Suceava, în ritmul cântecului Pe-al nostru steag e scris Unire. E un fapt măreţ deosebit de curajos, cu un rezultat imediat: pe turnul primăriei e aşezat tricolorul românesc, moment de uriaşă emoţie urmat de o proclamaţie în care se spune „Graniţă între români de azi înainte nu trebuie să mai fie. De aceea noi grănicerii am venit cei dintâi la voi să vă zicem: bine v-am găsit”. Câtă documentare i-a fost necesară lui I. Filipciuc să prezinte frământătura patriotică din acea vreme, pe zile şi chiar pe ore, din întreaga Bucovină! Aş reţine aici întrevederea lui Aurel Onciul (coadă de topor!) cu Iacob Zadik, primul cerându-i generalului „să nu înainteze cu trupele române dincolo de Siret” (28 oct./8 nov.) şi documentul de importanţă capitală adoptat la Congresul General al Bucovinei (15/28 nov. 1918): „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Cercul avea să se închidă în 18 nov./1 dec. Prin Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (100 000 de participanţi!), România redevenind, în sfârşit, …dodoloaţă.

Se remarcă faptul că I. Filipciuc face, tot pe baza cercetărilor minuţioase, distincţia clară între cei doi ofiţeri ai armate române, Anton Ionescu şi Ion Antonescu, viitorul mareşal scriind într-un raport privind Bucovina: „Rutenii sunt de recentă apariţie în Bucovina. Ei au fost aduşi de austrieci, din nordul Galiţiei, cu scopul de a schimba caracterul etnic al regiunii” şi „În statistica întocmită la 1776 de generalul Spleny, guvernatorul austriac de atunci al Bucovinei, găsim citate numai următoarele naţionalităţi: români, armeni, ţigani şi jidani”. A urmat schimbarea structurii demografice a ţinutului (cartea conţine un tabel extrem de interesant în această privinţă, cuprinzând intervalul 1775 – 1910), calificată de I. Filipciuc drept „actul politic cel mai odios comis de Imperiul Austriac”. Şi n-a fost singurul! Urmarea? Scrie cu obidă românul de pe Costişa: „În temeiul argumentului demografic instrumentat de guvernele ţariste sau sovietice, prin deportări şi colonizări cu populaţie românească, ar fi trebuit ca la masa tratativelor… «de pace» să se decreteze o Republică Autonomă Română în… Siberia!”. N-a apucat nici măcar „Pravda Polară” să înainteze o asemenea propunere!

În continuare, autorul se ocupă cu prezentarea biografiei şi a carierei ofiţerului în cauză într-un capitol intitulat Şapte paşi în căutarea maiorului Anton Ionescu, text întregit cu fotografii, la care se adaugă amintirile aceluiaşi, publicate sau nu, una din pagini (arhiva familiei) un interesant şi curios adaos cu creion negru, pe verso: „Ţin să declar constatarea mea personală că intelectualitatea – nu toată – nu era aşa de entuziasmată cum a fost poporul”. I. Filipciuc, cercetând documentul olograf, constată că fraza a fost barată mai târziu cu cerneală. Tot editorul a inserat pe câteva pagini notele unor comandanţi privind calificativele ofiţerului Anton Ionescu, mereu superlative.

În ultima parte a volumului, I. Filipciuc sintetizează acţiunile patriotului ofiţer, reluând problematica unei fotografii controversate, ori felul cum e prezentat evenimentul unirii în cadrul Muzeului sucevean, şi tot aici şi-a făcut loc o informaţie uluitoare şi de tot rece: în iulie 1914, profesorul Ion I. Nistor „semna necrologul la moartea kron-prinţului Franz Ferdinand, exprimând plenar loialitatea românilor faţă de asupritoarea Împărăţie Austro-Ungară…”. Şi alta caldă: maiorul A. Ionescu obţine licenţa în drept la Universitatea din Cernăuţi şi părăseşte uniforma armatei, lucrând zece ani „prin şcolile din Cernăuţi spre a profesa apoi avocatura în Bucureşti”. În sfârşit, cartea se încheie cu o Scrisoare deschisă la închiderea ediţiei, datată 6 nov. 2022, o şarjă cadenţată de ironie la adresa coordonatorului de proiect „Susţinem eroii!” din Vaideeni, textul încheindu-se în stilul inconfundabil al lui I. Filipciuc: „Aşa să vă ajute Dumnezeu, căci la Judecata de Apoi, Anton Ionescu vă va întâmpina la Porţile Raiului cu un toiag de lumină îndemnându-vă să treceţi pârleazul în pajiştea cazanelor cu smoală… păcurărească”. Aferim, e aici inteligenţă, sete de adevăr şi îndără(p)tnicie cât încape!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: