Să o spunem pe şleau: românii au fost o naţiune tolerată, aşadar de rang inferior, în Ardealul Austro-Ungar, iar nobilimea maghiară şi aceea austriacă nu au acceptat niciodată diminuarea privilegiilor şi a măreţiei aristocratice după destrămarea imperiului habsburgic în 1918. Pierderea Transilvaniei a fost consecinţa valului de libertate naţională declanşat de revolta popoarelor asuprite ale Austro-Ungariei şi a majorităţii româneşti împotriva unui fapt statutat tocmai de Unio Trium Nationum (1437) prin care se legifera privilegierea germanilor, a maghiarilor şi a secuilor şi discriminarea românilor, a mămăligarilor, buni doar la lucrat pământul grofilor, mereu des-consideraţi, deşi majoritari, fără drepturi politice, fără a le fi recunoscută măcar posibilitatea de a-şi folosi propria limbă în şcoli şi biserici.
Să nu-mi spună cineva că de atunci mentalitatea s-a schimbat prea mult: deşi în 1919 opinca românească a fost înălţată alături de tricolor pe catargul Parlamentului Ungar, deşi tratatul de la Trianon a consfinţit Unirea Transilvaniei cu România, elitele maghiare nu şi-au schimbat fudulia şi mentalitatea imperială, nici atitudinea faţă de români, iar cele austriece nici atâta. În plus, s-a promovat mereu dorinţa de revanşă, iar naţionaliştii lor, mult mai incisivi decât ai noştri, au lansat continuu narative jignitoare la adresa românilor inclusiv de la nivel parlamentar şi guvernamental, adesea din interiorul Ardealului.
Nici intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană alături de partenerele Austria şi Ungaria n-a schimbat percepţia liderilor respectivelor state despre România, deşi de la Consiliul European, de la nivelul comisarilor şi al Parlamentului European ideile de democraţie şi libertate căpătaseră un nou avânt. Ţara noastră a fost mereu ţinută la respect, mereu supravegheată şi suspectată, mereu amânată de la decizii favorabile precum intrarea în UE, MCV, iar acum admiterea în Schengen.
Însă România a luat-o de bună: a adoptat cu bună credinţă tratatele de membru cu drepturi depline în NATO şi UE, iar pentru a-şi dovedi loialitatea şi-a deschis societatea, economia spre partenerii europeni, ba chiar a cedat materii prime şi servicii importante. Pe considerentul că prietenii buni fac afaceri cinstite şi profitabile şi pentru ei, şi pentru noi.
Iată însă că buna credinţă a noastră nu are corespondent în Ungaria şi Austria, iar cauzele sunt aceleaşi de aproape 6 (şase) secole: nici ungurii, nici austriecii nu leşină de bucurie să ne vadă alături, iar decizia Ministrului austriac de Interne Gerhard Karner şi a Cancelarului Karl Nehammer, şef al Partidului Popular (ÖVP), de a refuza dreptul României de a fi în Schengen nu putea fi alta de moment ce partidul lor are nevoie de voturi, iar majoritatea populaţiei face alergie la „sărăntocii Europei“, la mămăligari, mâncători de lebede, corupţi… Căci multe se pot schimba peste noapte, dar nu şi mentalitatea instaurată acolo de secole.
Nu discut aici despre mijloacele româneşti de retorsiune precum alungarea austriecilor cu tot cu afaceri, ideea e proastă din capul locului şi nu caracterizează felul nostru de a fi, nici despre legăturile seculare cu Rusia, probabil de aceea Austria nici nu este membră NATO, ci despre aristocraţia austriacă: cei mai mulţi guvernanţi provin din rândurile ei, iar până cu câteva zile înainte de decizie absolut toţi lăudau progresele României, îşi exprimau unii chiar satisfacţia primirii României, ca apoi să descoperim lipsa de onoare, ipocrizia, josnicia, poate în urma unui şantaj încă nedevoalat, schimbarea radicală a discursului politic, împotriva consensului general european pentru admiterea ţării noastre.
Ca urmare, n-am motive să-i acuz pe decidenţii noştri de inactivitate, poate doar de naivitate neştiind şi neînchipuindu-şi cu cine au a face, iar un răgaz de câteva luni poate fi folosit pentru rezolvarea multor probleme restante atât în domeniul sensibil al Justiţiei cât şi în acela legat de tranzitul vamal. Şi poate mai punem frână şi chiar stop plecării spre jaf, escrocherii şi alte şmecherii a celor certaţi şi cu legile noastre, dar şi cu ale lor. Exemplul polonezilor ne-ar fi de mare ajutor.
Comentarii