Vârstele

Oarece derută (pentru unii, nu pentru toţi…) în legătură cu prima zi a lunii octombrie. Fixată în calendare oficiale (de ONU) drept zi a persoanelor vârstnice, dar percepută/asimilată şi drept zi a pensionarilor. Uneori se mai face uz în vorbire despre vârsta a III-a (eventual într-o relaţie cu a IV-a, dar nicidecum cu vârsta I sau a II-a, absente din discursul public), fără să fie chiar limpede de unde începe aceea: de la 60, de la 65, de la 70?! „Normarea” este şubredă şi fiindcă societăţii nu-i este prea clar de unde şi până unde are nevoie de bătrâni să(-şi) cumpere ori să-i lepede. Când este un caz, pare-se că este mare nevoie să se spună că poţi trimite vârstnicul la muncă până spre 70, iar când e alt caz este la fel de mare nevoie să-l trimiţi în parc sau la clubul vârstnicilor (că există aşa ceva sau ba ţine de o altă compunere politico-administrativă), ca să lase loc celor mai tineri: să se bucure şi ei, săracii, de muncă, de lefuri majoritar minime, de viaţă! Cel puţin, piaţa muncii, de mulţi ani zice (mai mult sau mai puţin oficial, dar cu mare şi naturală stricteţe) că cel care a trecut de 50 nu mai are căutare. Iar când ajunge omul în vârste/situaţia asta, să se bucure că încă are de ales între libertatea de a fi eliberat de program şi între a fi îngăduit la program alături de alţii mai juni. În ce priveşte strategia pensiilor, se înţelege că, pe termen lung, e bine ca, teoretic, omul să lucreze până la adânci bătrâneţi, spre a fi lipsit de grija că n-o avea statul să-i răsplătească pensia potrivit contribuţiilor anterioare. În ce priveşte pensionarii, e deja clar şi simplu: sunt categorii care se pensionează înainte de 50 şi categorii care au voie să presteze (ori, aflate pe statele de plată, să se prefacă…) până pe la 70. Dar de-acum se-nţelege că nu mai este vorba despre oameni, ci despre categorii.