În deceniile şase şi şapte ale secolului XX, URSS şi-a sporit influenţa în Lumea a Treia, în special după preluarea puterii în Egipt de către Gamal Abdel Nasser.
În vârstă de numai 36 de ani, Nasser a fost primul conducător nativ al Egiptului independent, de când perşii răsturnaseră de pe tron pe ultimul faraon, în anul 525 î.H.
Naţionalismul contagios a lui Nasser şi chemarea adresată maselor din întreaga lume arabă nu au fost egalate de niciun alt lider arab al timpurilor moderne.
Retorica inflamată şi imaginea eroică pe care o crease despre sine însuşi i-au adus mulţi duşmani, care la scurt timp după luarea puterii au organizat un atentat care viza scoaterea sa de pe scena istoriei Egiptului şi a Orientului Apropiat. Martorii oculari care au asistat la acest atentat, în urma căruia i-au fost ucise gărzile de corp, au rămas impresionaţi de ceea ce Nasser perora mulţimii, de la microfon:
“Lăsaţi-l să-l omoare pe Nasser! El este unul dintre mulţi şi, fie că trăieşte, fie că moare, Revoluţia va continua!”.
După acest atentat, Nasser va întreprinde o serie de acţiuni care şochează Occidentul. În 1955 Egiptul încheie un acord cu fosta URSS privind achiziţionarea de armament sovietic, spărgând monopolul deţinut de americani, francezi şi englezi. În anul următor Nasser naţionalizează Canalul Suez, o concesiune condusă de Compania Suezului de la Paris, care reprezenta în ochii lumii arabe simbolul dominaţiei şi exploatării occidentale.
Eşecul tentativei anglo-franceze, împreună cu Israelul, din luna noiembrie a anului 1956 de a restabili controlul asupra canalului, printr-un război, consolidează poziţia lui Nasser ca erou al lumii arabe.
În primăvara anului 1958 Nasser vizitează URSS. Întreaga conducere sovietică îl întâmpină la aeroport rezervându-i locul de onoare pe platforma din faţa Mausoleului lui Lenin, cu ocazia paradei de 1 Mai din Piaţa Roşie.
Cu această ocazie se încheie o serie de acorduri economice, militare şi culturale, dintre care cele mai importante privesc pregătirea şi dotarea armatei egiptene, precum şi construcţia marelui ansamblu hidroenergetic de la Assuan (construit între anii 1960-1970). Astfel, Egiptul este “invadat” de aproximativ 20.000 de consilieri sovietici, mulţi dintre ei aparţinând temutelor servicii KGB şi GRU. Aceştia vor reuşi să pună bazele unei reţele de spionaj care a penetrat toate structurile statale, militare şi economice ale Egiptului.
Întors de la Moscova, impresionat şi entuziasmat de primirea făcută, aşa cum ne informează Mohamed Hei-kal în cartea “The Sphinx and the Commissar”, Nasser a declarat: “URSS este o ţară prietenă, care nutreşte pentru arabi o mare stimă”.
Nasser s-a arătat deosebit de disponibil în a acorda largi concesii URSS, în schimbul ajutorului militar. Unul din obiectivele Moscovei, aşa cum ne informează Karen Davişa în lucrarea “Soviet Foreign Policy Towards Egipt”, “consta în stabilirea unor baze militare în Egipt şi, în mod restrâns, în Siria, Irak şi Algeria. Prezenţa forţelor navale sovietice în Marea Mediterană s-a accentuat în mod spectaculos, datorită posibilităţilor de aprovizionare şi reparaţii în porturile egiptene Alexandria, Port Said, Mersa Matruh şi Sallum, în portul irakian de la Umm Qasr, la Aden, în Yemenul de Sud”.
Cu toate acestea, “dragostea” dintre Nasser şi Kremlin a cunoscut o serie de sincope şi multe momente de tensiune din cauza persecutării Partidului Comunist Egiptean şi denunţării comuniştilor din Irak.
În ciuda preţuirii publice manifestate faţă de Nasser de către Kremlin, reputaţia sa exagerată de la mijlocul anilor Ľ60, ca erou invincibil al lumii arabe, a fost tratată, în particular, cu o anumită doză de ridicol de către serviciile de spionaj ale Moscovei.
Acordarea lui Nasser, în 1964, a celei mai înalte decoraţii a URSS, “Erou al Uniunii Sovietice”, care nu mai fusese niciodată atribuită unui străin, a dat naştere unei serii de glume şi cântece, care s-au bucurat de mare succes în rândul ofiţerilor de informaţii.
Dar înainte de acordarea acestei înalte decoraţii trebuie să subliniez că, în 1960, în Orientul Apropiat, precum şi în alte părţi ale lumii, s-au produs schimbări importante pe care sovieticii le-au exploatat cu succes. Siria, Egiptul şi Irakul s-au întors împotriva SUA, iar în Algeria venirea la conducerea ţării a lui Ben Bella şi introducerea de către acesta a câtorva comunişti în guvern, la care se adaugă victoria lui Castro în Cuba, încurajează URSS de a se alia cu naţionaliştii antiimperialişti din Lumea a Treia.
În 1961 Nasser naţionalizează o parte din industria egipteană, ceea ce defineşte o etapă intermediară de la capitalism la socialism care îi aduce o preţuire publică din partea URSS, dar şi glumele deşuchiate despre „Republica Egipteană Sovietică”.
Steaua lui Gamal Abdel Nasser începe să apună odată cu înfrângerea umilitoare a Egiptului de către Israel în Războiul de şase zile (1967). Înfrângerea Egiptului, Siriei şi Iordaniei a fost umilitoare, peste tot în lume se vorbea despre “laşitatea arabilor în luptă”, aşa cum aflăm din lucrarea “Nasser: A Political Biography” a lui Robert Stephens.
În public, Moscova s-a raliat părţii egiptene, denunţând agresiunea imperialistă a Israelului şi rupând relaţiile diplomatice cu această ţară.
Datorită acestei înfrângeri umilitoare, Nasser şi-a anunţat demisia, dar demonstraţiile la care au participat milioane de egipteni, pentru care el reprezenta personificarea naţionalismului arab, l-au convins să rămână preşedinte.
Odată cu moartea subită a lui Nasser, în septembrie 1970, începe şi demolarea vastului edificiu al influenţei sovietice în Egipt. Aproape douăzeci de ani mai târziu, ministrul de externe sovietic Andrei Gromîko insista încă asupra ideii că “dacă el (Nasser) ar fi trăit încă vreo câţiva ani, situaţia din regiune ar fi fost cu totul alta”.
Noul preşedinte al Egiptului Anwar Sadat era considerat de Moscova drept un trădător, el ordonând evacuarea consilierilor sovietici din Egipt într-un interval de şapte zile, în 1972. Peste 25.000 de consilieri sovietici au fost obligaţi să părăsească pe calea aerului Egiptul.
Influenţa sovietică a început să se diminueze şi mai mult după războiul din 1973. Astfel, 43% din ajutorul sovietic pentru Lumea a Treia dat Egiptului între anii 1954 şi 1971 s-a dus pe Apa Sâmbetei.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
P.S. Iar când mă gândesc că şi ţara noastră a ajutat din punct de vedere militar, economic şi cultural multe mişcări de eliberare naţională şi socială din Africa şi Orientul Apropiat, precum şi pe liderii lor, ca până la urmă să ne alegem cu “praful de pe tobă” după 1989…
Comentarii