ION FILIPCIUC – 80

Un detectiv literar

Ion Filipciuc surprins de poeta Mihaela Grădinariu la o ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” de la Botoşani

Intrat, de curând, cu acte în regulă, în tagma „optzeciştilor”, neastâmpăratul Ion Filipciuc (n. 6 martie 1942), cărturărind la Costişa, nu şi-a domolit „pohtele” exegetice, încercându-se şi risipindu-se în varii direcţii. Acolo, departe de bibliotecile îndestulătoare, el, ispitit de sirenele unor teme fierbinţi, se va încumeta să hoinărească pe poteci neumblate, mereu spornic prin întrebările care îl bântuie. Şi care, dându-i ghes, îl împing, alături de alţi comilitoni, pe un teren aventuros, scrutând un peisaj amestecat, foind de controverse.

Observator hâtru, producând (şi) texte caustice, Filipciuc se bătea, ne reamintim, în primăvara lui ’91, pentru o revistă. E vorba, desigur, de Mioriţa, o revistă de cultură folclorică, pe urmele celei cernăuţene (1939-1940), care îşi propunea să cerceteze „poemul impecabil”. De unde şi dorinţa de a naşte chiar o disciplină: mioriţologia. Cei care vor zâmbi (nu sunt puţini) ignoră strădaniile eroice ale unui om; tenacitatea lui Filipciuc învingea chiar vremurile aspre, considerând, ca argument-alibi, că nu e momentul pentru astfel de îndeletniciri. La temelia acestui monument stă efortul lui pătimaş, sacrificându-şi propriile cărţi, veghind ca visata antologie Mioriţa străbate lumea (înglobând toate traducerile) să prindă chip şi chiar să colinde globul. Să nu uităm, existau tipărite peste 2000 de variante ale colindei şi baladei Mioriţa, exegeza e înfloritoare, naşte interogaţii şi ipoteze. Încât, îndreptăţit, ne putem întreba: nu cumva acesta e rostul sublim al capodoperelor? Fiindcă, repetând vorbele lui Eliade, vom fi de acord că balada e importantă pentru ceea ce au văzut în ea, de vreo două secole încoace, intelectualii noştri. Exegetul câmpulungean, cercetând pe toate feţele acest „cântec fără păreche” (după spusa lui Sadoveanu), propunea o lectură heliocentrică.

Încăpăţânatul Filipciuc, pornit în lume din Costişa –Frătăuţii Noi, urmase Institutul Pedagogic din Suceava şi apoi Universitatea ieşeană. Este, deopotrivă, poet, prozator şi, evident, un inspirat hermeneut. Dar, înainte de orice, este un neobosit animator, trăind într-o himeră (cf. Radu Mareş). Şi dacă parcimoniosul poet, afundându-se într-un univers „amestecat” (combinând, adică, livrescul cu realitatea apropiată) dovedeşte, „brumat de singurătate”, şi apetit imagistic, dar şi poftă „epică”, proza sa, inevitabil, comunică cu structurile arhetipale, manevrând străvechi simboluri (precum în romanul-montaj Mânzul cu stea în frunte). Cum harnicul profesor a dat câteva Antologii de folclor, dar şi două volume de povestiri (Compunere cu portocale, 1982; Vămile cireşului, 1983), este limpede că preocupările sale, în orice direcţie s-ar concretiza, se adapă la izvoarele etnofolcloristicii. Şi locuind în această frumoasă aventură culturală, nonconformistul face risipă de generozitate; el a fost/este susţinătorul grupului scriitoricesc din Câmpulung, a încropit o editură (bineînţeles, Mioriţa) şi titlurile ivite dovedesc detenta culturală a celor din zonă. Iar comentariile sale, sunt, când e cazul, acidulate. Dar nu e ranchiunos. Şi urmărindu-şi crezul, îşi cară în desagă revista pe unde poposeşte, mânat de treburi ori invitat, înhămându-se la „spornicirea literaturii bucovinene”.

Să ne întoarcem, fugitiv, la poezia sa. Este Ion Filipciuc un fost poet? A devenit un caz? Faptul că de aproape trei decenii el n-a mai scos vreo plachetă dovedeşte abandonul sau o teribilă, inhibantă exigenţă? Prins în hăţişul atâtor preocupări, poetul, bănuim, şi-a domolit elanul liric. Presupunem că are poezii „de sertar” şi cândva se va îndura să le scoată la lumină. Până atunci, tot la Răbojul său apelăm şi aducem sub ochii cititorului câteva texte „vechi”. Ele par suspendate; oricum, îşi păstrează prospeţimea, deşi poetul, „un nisip călător”, recunoaşte că sufletul îi e „noapte / semănată cu cicatrici / strălucitoare” (vezi Tinereţe). Dar acest bărbat puternic, noduros, sur acum, cu un falnic chimir şi voce tunătoare îşi ascunde vulnerabilitatea. „Bolnav de văzute”, el se lasă tălmăcit prin lut şi se pierde în „albastra clepsidră” a zilei, ispitit de balsamul singurătăţii. Sub figura sa rebelă, Ion Filipciuc adăposteşte un suflet hipersensibil, iscodelnic, adulmecat de amintiri, lansând, în cascadă, întrebări; încercând, fireşte, să şi răspundă. Hoinărind să-şi astâmpere uimirile, purcede cu îndărătnicie la dezlegarea unor enigme. Cu ochi harnic, ştie unde să caute; are fler, găseşte, este, am putea zice, un om norocos. Recuperând pagini de altădată (lipsite, zice, de noroc, plimbate prin diferite redacţii, îngropate în sertare) va scoate la lumină ceea ce a izvodit, „păcătuind”, în tinereţe. Glosând chiar despre noroc (v. Asupra cuvântului „noroc”, 1998), pornind de la uitata lucrare de licenţă despre Luceafărul eminescian, gravitând, bineînţeles, în jurul norocului, tratat, în alte ocazii, drept concept poetic, cu incursiuni savante în lirica populară. Cercând a risipi, cu însufleţire, „cearcănul de nebulozitate”.

Am încercat a-i fi complice, tipărindu-i la Timişoara Înspre alt Eminescu (editura Augusta, 1999), o colecţie de articole adulmecând chestiuni controversate (viaţă şi operă), cu alte nedumeriri spornice, în avalanşă, şi răspunsuri tăioase. Cum ar fi, de pildă, prezenţa lui Eminescu la Cercul literar Orientul al lui Grigore H. Grandea, Filipciuc fiind ferm: „sporadic, dar improbabil”. De aici pornind, se împletesc, în eminescologie, o mulţime de piste exegetice, bătătorite cu sârg de-a lungul anilor. Şi eminescologul ne avertizase că avem de-a face cu „trei Eminescu”; unul in vivo (în viaţa obişnuită), altul in vitro („închis în litera celor scrise”) şi, în fine, un Eminescu in festivo, la latitudinea cititorului, cât cuprinde şi pricepe, jonglând între apetenţă şi competenţă. Altfel spus, interogând textul, chestionând metatextul şi refăcând legăturile cu contextul (cultural-artistic, social-politic, particular-biografic) prin „lectura relaţiilor paradigmatice”.

Aşa echipat, Ion Filipciuc purcede, în chip de călăuză, la drum. Şi ne pofteşte taman pe „drumul împărătesc”, însoţindu-l pe privatistul Mihail Eminovici, în primăvara anului 1866, de la Cernăuţi la Blaj. Şi apoi, în toamna lui 1869, după ani de pribegie culturală, colindând prin ţările româneşti, de la Ipoteşti la Viena, alături de cel „copt înainte de vreme”, după spusa lui Slavici. Febricitant, Filipciuc ţese scenarii, lansează ipoteze năzdrăvane, descâlceşte iţele cu cele două calendare (stil nou/stil vechi), condamnă fantazările unora sau „manevrele prestidigitale” ale altora. Într-o vreme era interesat de „proiectul heptalog”, cu cele şapte zile blestemate din viaţa lui Eminescu. Cum învăţăturile profesorului Pumnul rodiseră şi ideea unităţii naţionale devenise axială în cugetările poetului, Eminescu la Putna, volum din 2006, reconstituia fierberea vieţii publice în legătură cu proiectata întrunire putneană şi, în paralel, imaginea voievodului „în ştirea Poetului”. Cu nerv polemic (se războieşte cu Anghel Popa, de pildă), iscoditorul pune întrebări şi, vădind osteneală şi învârtoşenie, se căzneşte să le limpezească, brodând ipoteze de interes, cu ecou. Amânată, însoţită de „apeluri repeţite”, serbarea de la Putna (15/27 august 1871) e retrăită prin notiţele eminesciene, citite ca o încercare de „a organiza viaţa viitorului”. Chiar dacă, „sfios şi modest”, poetul nu a însăilat amintiri despre zbaterile comitetului aranjor („arangiator”) şi aşteptatul eveniment, articolele sale îi dezvăluie intenţiile. Şi exegetul, cu îndreptăţire, insistă asupra lor, dialogând cu „chipul ferecat în bronz”, cercetând, din ograda mânăstirii, soarta unui neam urgisit.

Vorbind, în numele „spiritelor bune”, despre acea „punere la cale” a serbării românilor bucovineni, Eminescu distingea între „esteriorul festivităţii” şi interiorul ei, aşezând „germenii unei dezvoltări organice”. Frumoasa ispravă a studintelui academic, trecând pe sub nasul cătanelor împărăteşti broşura Răpirea Bucovinei a lui Kogălniceanu, lucra în acest sens. Dar, se întreabă Ion Filipciuc care au fost urmările Serbării, ce vor fi făcut guvernanţii „acelui ceas”, neputincioşi în a organiza festivităţi „similare”? Lăsând, vai, să se lăţească indiferenţa peste provinciile româneşti. Acribios, Filipciuc pune în discuţie paternitatea unor texte, comentează Jubileul austriac (1875), aşezând în oglindă câteva pagini din Halb-Asien a lui K.E. Franzos, în fine readuce în atenţie frazele eminesciene izbind „în cremenea adevărului”. Într-o ţară „mică şi ştirbită”, cu un popor silit a-şi risipi puterile, marele poet şi gânditor insistă asupra „putinţelor dezvoltării”; vrea muncă, nu „comunalism”, doreşte apostolie socială în numele acelor „aginţi ai unei lumi viitoare”.

Cauza eminesciană nu-l părăseşte pe exeget.*) După ce a inventariat Simptomuri politice în boala lui Eminescu (2005), după ce a cercetat Jurnalul maiorescian (cu „preparaţiile” sale), aflând „un caz de gândire arestată” sau aşa-zisa obârşie poloneză, vizitând, pe cheltuială proprie, locuri şi scotocind biblioteci, scuturând praful de pe vechi documente, Ion Filipciuc se înrolează şi în bătălia mitologică. Dacă ziaristul de la Timpul stingherea prin adevărurile rostite, dacă poetul naţional fusese „hărtănit” în Dilema, „răsturnacul” L. Boia, citit „cu îndoită atenţie”, primeşte o replică necruţătoare (v. Feedback, nr. 9-10/2021), Filipciuc conchizând că Eminescu ar fi, surprinzător, „românul absolut necunoscut”. Toate investigaţiile sale, purtate în numele unui detectivism rodnic, uşor dezordonat, cresc sub cupola unui binom: Eminescu şi Bucovina. Ar fi vorba, cum frumos spune însuşi neobositul I. Filipciuc, de „o reciprocitate nemântuită”. Umbra lui Eminescu, răstignită peste gardul de sârmă ghimpată, face din Bucovina „o rană deschisă”. Iar profesorul din Costişa are datoria de a se aduna într-un volum, strângând gospodăreşte, sub semnul convergenţei, toate „risipirile” sale…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: