De curând (vezi „Crai nou” nr. 8758 din 16 mai 2022, pag. 16) a fost dată publicităţii o lecţie (un comentariu al conţinutului acesteia) de istorie legată de patronul spiritual al Universităţii „Ştefan cel Mare”, în cadrul evenimentului dedicat absolvenţilor acestei universităţi, subliniindu-se că această temă ar fi trebuit „să fie rostită” la primul marş al absolvenţilor din 2022.
Lecţia a fost prezentată de rectorul USV, iar aceasta a conţinut (potrivit afirmaţiilor din presa citată) elemente mai puţin cunoscute din genealogia, viaţa şi domnia celui care în 2006 (Ştefan cel Mare – n.n.) a fost considerat cel mai mare român din toate timpurile, la finalul unui sondaj realizat de TVR şi la care au răspuns aproape 4.000 de telespectatori.
Curios din fire, dar şi pe seama faptului că pe parcursul vieţii am citit cam tot ce s-a scris şi publicat în ţară despre marele voievod moldovean Ştefan cel Mare, în mod deosebit de către recunoscuţi istorici printre care, mai ales, Nicolae Iorga, am lecturat cu deosebită atenţie lecţia dlui rector al USV. Curiozitatea a crescut în intensitate cu atât mai mult cu cât, cel puţin pentru mine, era pentru prima dată când un om de formaţie intelectuală tehnico-ştiinţifică de înalt nivel se apleacă asupra vieţii şi activităţii unor personaje politice şi chiar administrative din istoria ţării, punctând, în cea mai mare parte, domeniul vieţii private, mai puţin cunoscut celor cărora le place istoria şi, în general, marelui public. Din păcate, lecţia cu caracter de „magazin istoric” era să-mi procure o greu suportabilă dezamăgire. Aceasta începe cu elemente din genealogia marelui voievod considerat drept un bastard de viţă domnească, dar cu o mamă din popor, continuând cu relaţiile sale (cu aluzie indirectă la situaţia de astăzi) privind spaţiul ucrainean şi rus, date fiind proprietăţile sale pe care le-a deţinut în partea răsăriteană a actualei Ucraine, inclusiv cunoaşterea limbii slavone(?). În acelaşi sens, al ideilor cu caracter defăimător (conştient ori mai puţin), distinsul rector prezintă numărul „real” al bătăliilor purtate de marele voievod (36), dintre care câştigate (34), ceea ce nu concordă cu ceea ce se ştia până acum şi că, experţii militari luând în calcule şi numeroasele sale lupte de hărţuială şi de avangardă pregătitoare marilor bătălii conduse nemijlocit de domnitor, acestea ar fi în jur de 150 – motiv care l-ar fi determinat pe un anume istoric austriac să-i atribuie titlul de „căpitan genial”. În continuare, după ce lecţia rectorului USV se referă, totuşi, la vitejia marelui domnitor (cu niciun fel de admiraţie, zic eu), care îşi risca viaţa în cadrul bătăliilor conducându-le personal, a trecut la prezentarea vieţii private a voievodului.
Aici începe a fi vizibilă prezentarea tendenţioasă, aş spune, cu privire la profilul moral al domnitorului considerat drept un aventurier, un fustangiu în relaţiile cu femeile ce i-au fost date să le cunoască: trei căsătorii legitime, dintre care doar ultima având la bază dragostea, primele două fiind determinate de interese de ordin politic, la care se adaugă infidelitatea conjugală demonstrată de faptul că domnitorul ar fi avut amante în fiecare oraş al Moldovei. Potrivit expunerii rectorului USV, faima de fustangiu a domnitorului, potrivit legendei, ar fi dispărut după ce s-a căsătorit cu ultima sa soţie, Maria Voichiţa – după ce aceasta i-a fost la început amantă, chiar atunci când Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului, mai era încă în viaţă. Din expunerea rectorului USV, bazată pe tradiţiile orale, marelui voievod i se atribuie, dincolo de căsătoriile sale, încă alte cinci legături amoroase, oarecum mai stabile, dintre care cea mai cunoscută este cea cu Maria de Hârlău, Rareşoaia – mama viitorului voievod Petru Rareş, ajuns în scaunul domnesc ca urmare a recomandării exprese, de pe patul de moarte, a tatălui său biologic – marele voievod Ştefan cel Mare.
Rectorul USV s-a referit, în continuare, departe de orice simpatie, la cele două feude deţinute de marele voievod pe teritoriul Transilvaniei, care îl situau pe locul al şaptelea în ordinea celor mai bogaţi oameni ai Regatului Ungariei de atunci. Şi, tot în lecţia la care ne referim, în contextul aceloraşi idei, este amintită caracterizarea făcută de cronicarul Grigore Ureche marelui voievod, ca om de mică statură, dar „mâneos” şi „degrabă vărsător de sânge nevinovat”.
Motivându-se că, la timpurile respective, prizonierii de război erau transformaţi în sclavi, dar de cele mai multe ori omorâţi, ucişi au fost inclusiv boierii trădători, solii insolenţi şi chiar ţăranii care nu-şi îndeplineau îndatoririle militare. Oricum, cu unele nuanţări justificatoare, în lecţia rectorului USV, raportată la zilele noastre, Ştefan cel Mare este prezentat drept un odios dictator sângeros – căruia nu i se pot şterge, totuşi, meritele menţinerii integrităţii teritoriale a Moldovei şi păstrării valorilor spiritualităţii româneşti. În legătură cu credinţa sa creştin-ortodoxă, rectorul USV vorbeşte doar de trecerea marelui voievod, înainte de moarte, în categoria călugărilor, dar nu face, aşa cum ne-am fi aşteptat, nicio referire la canonizarea sa drept sfânt de către forul suprem al clericilor creştin-ortodocşi din România, după anii 1990(?) – o temă discutabilă, într-adevăr, în rândul populaţiei României, în majoritate de credinţă creştină.
Cu toate că, spre final, rectorul USV încearcă să mai dreagă busuiocul, cred că este evident că auzim şi asistăm pentru prima dată la defăimarea publică, chiar tendenţioasă aş spune (pe cine şi la ce ajută?), a vieţii şi activităţii marelui domnitor moldovean – simbol al creştinătăţii, rămas în istorie drept cel mai mare patriot şi apărător, cu sabia în mână, a hotarelor ţării sale. Nu voi încerca să polemizez cu distinsul profesor universitar – rector al USV, pentru că ar fi cu totul inutil şi chiar ridicol la un moment dat. Dar, urmare a unei asemenea lecţii, în opinia mea, nu poate rezulta decât o unică concluzie: ori se renunţă la calitatea de patron spiritual al marelui domnitor pentru universitatea suceveană, aceasta nemainumindu-se Universitatea „Ştefan cel Mare”, ori domnul rector este pus în situaţia delicată de a-şi da demisia de onoare din fruntea instituţiei pe care o conduce. În sprijinul acestei concluzii, am în vedere impresia intimă a fiecărui absolvent, în legătură cu cele auzite şi cu modul în care au fost prezentate, precum şi palma cu care domnul rector a lovit onoarea şi prestigiul instituţiei ca atare.
Nu-mi dau seama dacă a făcut-o conştient ori mai puţin şi nu-mi permit a continua discuţia în această direcţie. Dar mă întreb dacă în lume se mai găsesc exemple când patronii spirituali ai diferitelor forme de învăţământ organizat au fost prezentaţi în lumini asemănătoare. Nu mai departe, universitatea ieşeană, care poartă numele domnitorului român Alexandru Ioan Cuza, a cărui viaţă privată este, în general, bine cunoscută, a fost prezentată de un anume universitar în rândul publicului, așijderea cu prezentarea vieţii private a domnitorului Ştefan Vodă?
Pentru români – şi mai ales moldoveni – Ştefan cel Mare rămâne pe vecie, cred, un nume cu care se mândresc, un simbol al credinţei strămoşeşti, iar Putna – localitatea necropolei marelui voievod –, un Ierusalim românesc.
Prezentarea marelui voievod, cu slăbiciunile firii omeneşti, nu este de natură a ne face să ignorăm faptele nepieritoare ale marelui patriot, a ceea ce ne-a lăsat drept moştenire, ca apărător de ţară şi care sunt mai presus de orice altceva. La o primă vedere, un asemenea discurs precum cel al rectorului USV se înscrie, volens-nolens, într-un sistem centrat şi concertat de denigrare şi defăimare tendenţioasă a vârfurilor spirituale ale neamului românesc, de contestare a valorilor naţionale, precum ar fi cazul poetului nepereche Mihai Eminescu, inclusiv în sensul negării atributului creativităţii cultural-ştiinţifice a poporului român – aspecte la care m-am mai referit în colaborările mele publicate în paginile generosului cotidian „Crai nou”.
Unor asemenea voci le stau la dispoziţie, oriunde şi oricând, pentru un dialog decent, civilizat şi netendenţios în legătură cu noi, românii, şi locurile pe care trăim.
În final, doresc a spune că rămân la convingerea că o temă precum cea aflată în discuţie era mai potrivit a fi abordată şi dezvoltată de un specialist în studiul istoriei, care s-ar fi putut bucura de mai multă apreciere şi credibilitate.
ROMULUS SFICHI
N.red. – Revenim în a preciza că titlul relatării ajunse în discuţie, „Istoria lui Ştefan cel Mare (p)redată absolvenţilor USV” a fost dat de redacţie.
Comentarii