La timp…

Pe când deja se ştia despre ridicarea stării de alertă sanitară, a început să provoace mare bulversare în mass-media, începând cu televiziunile, iar de aici în popor, vestea că – taman la vreme de război în coasta de nord a ţării – există în lucru un proiect de lege vizând „situaţii de criză”. Ale cărui rânduri au ajuns a fi publice neoficial, dar despre care ulterior s-au primit asigurări oficiale că, fiind proiectul pe circuit de avizare, va ajunge în curând, cu rotunjită formă finală, în „transparenţă publică”. Foarte pe scurt, printre altele este vorba despre faptul că rezerva generală a ţării – în caz de (Doamne fereşte!) stare de asediu, mobilizare ori război – va fi constituită din toţi bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, o prevedere aparte vizând românii cu obligaţii militare (20-35, dar şi 35-63). Context în care clevetitorii au găsit să priceapă că veştile de acest fel ar fi venit la timp nu doar pentru a pregăti şi consolida moralul categoriilor ţintite spre a fi, la nevoie, eroice, cât şi pentru a-i pune în mişcare pe cei îngrijoraţi că trebuie să se pună ori să fugă la adăpost. De altfel, e dincolo de simplă bârfă că, la astă vreme, destui români îşi traduc rezervele financiare în euro şi dolari ori că alţii (sau tot aceia) îşi pregătesc paşapoartele. Însă mai în subteran se şopteşte că, la timp, unii pot dispărea nu doar la capăt de lume, ci şi, prin hocus-pocus, din evidenţele oficiale, să treacă la cultele recunoscute prin lege că refuză îndeplinirea serviciului militar, să devină cu zapis tătici-eroini ori, vorba ceea, să se dea loviţi în aripă, înnebunind sau, tot la ţanc, îmbolnăvindu-se grav spre mortal. Deşi, la o adică, de partea cealaltă, rămâne ipoteza că nici ei n-ar fi de tot pierduţi de ţară şi că, dincolo de ameninţări cu amenzi şi puşcărie, mai bun ca cel otrăvit al duşmanului, „dulce ca mierea” e glonţul patriei. De altfel, veteranii, câţi mai sunt, ştiu că e o mare diferenţă între a fi împuşcat în piept şi a fi găurit în spate.