Ce e războiul?
Prezentul nu se oboseşte să-l facă uitat. Poate că şuierul gloanţelor din apropierea graniţei ne face să tremurăm şi să parcurgem memoria. Uităm prea repede istoria, dar uităm că prezentul ne-a oferit perpetuu exemple de conflagraţii, dar distanţa mare de casa noastră ne-a făcut indiferenţi. Am înghiţit ştirea proiectată pe sticla televizorului şi am uitat… Ignoranţa este un panaceu? Ori perpetua cauză a repetării? De ceea ce avem parte acum nu este oare consecinţa ignoranţei?
Ne vin în memorie durerile trecutului. Rănile ce ne-au marcat direct ca Neam răbufnesc. Sunt generaţiile care aduc memoria la timpul prezent din simplul motiv că se redeschid plăgile. Dacă nu ar exista ele, am rămâne ignoranţi. Omul este al naibii de egoist şi, dacă nu-l doare, nu simte suferinţa, priveşte în direcţie opusă doar pentru a nu fi martor la atrocităţi.
Poate că fiecare dramă trăită în timpul unei conflagraţii brăzdează şi memoria pământului. Oamenii au memorie scurtă şi extrem de subiectivă construind cronici. Însă Pământul îşi aduce în matcă trupurile răpuse. Urmele oamenilor ajung monumente ca borne kilometrice a traversării timpului planetar. Ne învârtim în cerc de milenii şi nu vedem că războiul are mereu aceeaşi culoare, de sânge, şi acelaşi miros, de putregai. Unii vor redeveni ignoranţi, alţii depozitari ai suferinţelor…
Istoria, o ştiinţă inventată de om pentru a-i aduce aminte, păstrează amintiri distorsionate, reconstituite prin descifrarea bornelor, de multe ori greşit sau intenţionat greşit înţelese, amintiri ce scriu o cronică pentru cei ce pretind că trăiesc în prezent cu scopul de a oferi înţelpciune, adică acea proprietate de natură intelectuală care ajută la luarea justă a unor decizii înspre beneficiul universal. Dar nici acest lucru nu se întâmplă pentru simplul motiv că Istoria este scrisă de învingători. Justeţea unui act se viciază prin faptul că evenimentele nu se mai cântăresc cu aceleaşi talgere, oricât de legată la ochi ar fi zeiţa. De multe ori, am sentimentul că metafora legării la ochi are cu totul alt înţeles. E suficient să priveşti faptele prezentului şi-ţi dai seama că am dreptate.
Cum să judecăm faptele decât printr-o prismă subiectivă atâta timp cât suntem parte dintr-un eveniment, fie el fost, fie în deplină desfăşurare? Ar trebui să încercăm şi să facem exerciţiul detaşării, să ne desprindem de sol şi să privim de deasupra faptele, cu imparţialitatea demiurgului pentru a le putea judeca echidistant. Dar nu suntem decât oameni şi gândim prin prisma suferinţei ori a interesului conjunctural.
Iar dacă Eliada a fost un exemplu de cronică versificată în metru antic în care istoria a fost scrisă de învingători, glorificarea ei fiind cântată în amfiteatrele greceşti, altfel s-ar fi intonat ea dacă Troia nu s-ar fi năruit. Poate că doar Ulise ar fi avut parte de aceeaşi odisee rătăcind în drumul spre casă, deşi am putea divaga în jurul ideii de învingător sau de învins. Cert este că Penelopa l-ar fi aşteptat, la fel, cu inima strânsă, indiferent de lauri.
Despre o altfel de Penelopă şi despre un altfel de Ulise ni se descoperă în materializarea sub forma unui volum de memorialistică a unui mini-jurnal de front adus la lumină, din neuitare, de fiică şi nepoţi, părtaşii indirecţi ai odiseii trăite în Al Doilea Război Mondial. Autorii, Mioara Gafencu, Dana Busuioc şi Sorin Gafencu sunt depozitarii unui manuscris de o valoare inestimabilă în plan personal, dar şi una extrem de valoroasă în plan documentar. Jurnalul personal de front al învăţătorului Ivescu Dimitrie, tatăl, respectiv bunicul autorilor, a străpuns timpul şi inimile pentru a-şi croi loc în spaţiul public în virtutea unui efort concertat, atât pentru redactare, cât şi pentru documentare, autorii căutând să suplimenteze informaţiile din manuscris cu documente oficiale extrase din arhivele de război.
Cum probabil se poate intui din titlu, „Şi Ulise nu s-a mai întors” (Ed. StudIs, Iaşi, 2009), protagonistul cade la datorie, lăsând în urmă aşteptarea unei familii, a unei Penelope ce va privi mereu înspre hartă, spre locul de unde Ulise nu mai vine… Un portal al amintirilor, o icoană a comunicărilor în plan eteric cu cel ce încă întârzie să apară deşi lacrimile îl invocă permanent…
Cartea este structurată în patru capitole, primele două fiind alocate strict reproducerii textuale a conţinutului jurnalului. Remarcăm bogăţia informaţională cuprinsă în mesajul foarte concis, Ulise, adică Ivescu Dimitrie, având funcţia de secretar al divizionului 5/6 Roşiori, îşi alocă timp pentru înscrierea în jurnal a unui rezumat a faptelor la care este martor şi actor în teatrul de război. Ultimele două capitole aduc precizări asupra contextului în care aceste însemnări au fost scrise, modul în care familia a avut privilegiul de a intra în posesia carnetului de însemnări, o radiografie a muncii de Sisif a celor porniţi pe urmele celui dispărut. Ciudat mod de a spune „dispărut”! Dar termenul l-am preluat din lecturarea volumului, în speţă a jurnalului reprodus în carte. „Dispărut” devine acel combatant care nu a avut şansa de a se retrage împreună cu plutonul său în urma unui contraatac sau ambuscade. Cei căzuţi la datorie în timpul păstrării liniei frontului au avut parte de înmormântare şi înscrierea decesului în actele aferente, or dispăruţilor nu li se poate dovedi trecerea în nefiinţă din cauza mutării liniei frontului în sensul imposibilităţii recuperării cadavrelor ori răniţilor, fiind pe teren inamic. Este o formă pragmatică de a defini într-un singur cuvânt, şi în acelaşi timp o formulă „îndulcită” de a spune familiei că cel vizat nu a mai putut fi preluat în evidenţe, aşa cum probabil sunt stabilite în rigorile arhivistice militare. Autorul ne relevează acest aspect prin experienţa trăită alături de camarazii de arme: „(11 mai 1942) […] Dumnezeu să-l ierte. N-a avut fericirea să fie îngropat creştineşte, căci locul a fost îndată ocupat de ruşi, aşa că e dat dispărut…”.
Consider că din punct de vedere formal ar fi mai corectă precizarea că, în fapt, primele două capitole ale lucrării îl au ca autor pe Ivescu Dimitrie, volumul preluând aproape identic conţinutului jurnalului său personal. De aceea, nu cred că aş comite un sacrilegiu dacă m-aş referi la militarul Ivescu ca autor (sau coautor) al cărţii.
Cei ce vor avea privilegiul de a citi acest volum vor constata modul erudit de scriere, nu numai din prisma pregătirii profesionale a autorilor ce s-au îngrijit de tipărirea lui, ci chiar şi a autorului carnetului de război. Aflăm că a fost învăţător. La fel şi soţia. Există ceva ce poţi doar simţi prin lecturare. Pare că există o genetică a scrierii a bunului gust transmisă prin filiaţie. Am putea fi tentaţi să spunem că ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă. Dar sunt convins că filonul erudit se bazează pe un fundament ce nu este numai genetic. El este o constantă ce derivă din aprecierea calităţii vieţii, a ataşamentului faţă de cel apropiat în sensul învederat de Decalog. Este un act al dăruirii de sine în urma unei bogate acumulări cognitive.
Jurnalul debutează cu data de 10 iunie 1941 când… „am fost trimis cu o grupă în pădure. Suntem la Pomârla şi la 1 km este inamicul, la Proboteşti”. Sunt pregătirile de dinaintea declanşării conflagraţiei. Apoi, când „zorii zilei încep a miji”, în data de 22 iunie 1941, „un infern de bombe străbate pădurea. Zgomotul asurzitor de credeai că se dărâmă lumea, anunţa începerea războiului”. Povestitorul are puterea de a relata în fraze scurte secvenţe succesive de imagini precum derularea unui film: „Înspăimântat de aceste zgomote, stau în amplasament cu ochii ţintă la inamic… mergem până la reţele, tăiem sârmele, zvârlim câteva grenade şi ne întoarcem pe poziţie… […] În pădure sunt atacuri cumplite ajunse la baionete”.
Textul nu conţine detalii inutile, poate şi din dorinţa folosirii la maximum a suportului oferit de dimensiunea caietului de note. Însă autorul caută şi reuşeşte să surprindă esenţialul unei relatări, fără a putea fi imparţial. Se simt emoţiile trăite la intensitatea războiului. Poate că din multitudinea de fapte ce l-au înconjurat zilnic, în momentele de intimitate, de respiro, a structurat esenţialul trăirilor transcriindu-le în jurnal: „(8 iulie 1941) Se trece Prutul pe pod de bărci spre Hotin şi locurile voievodale de la Lipnic […] intrăm pe pământul sfânt al Basarabiei […] am intrat în satul Cuconeşti (unde) tricolorul fâlfâia pe şcoală […] (şi) puţinele femei şi copii care mai rămăseseră prin sat ne primesc cu lacrimi de bucurie”.
Momentele de entuziasm, atât ale civililor cât şi ale militarilor, se sting dincolo de Nistru. E şi firesc. Nu mai acţionau pe pământ strămoşesc: „(17 iulie) […] Albia Nistrului desparte două lumi!… […] Câte mi-au fost date ochilor să văd! […] Cu carul se adunau morţii de pe poziţii… […] trecem prin sate, femeile ne ies în drum cu icoane şi pâine, cu lacrimi de bucurie şi flori. Înaintăm. Ruşii, în grupuri izolate, mai deschid foc”.
Iar ostilitatea creşte pe măsura urcării în terenul rus: „(5 noiembrie) O maşină e prinsă de ruşi, soldaţii toţi omorâţi cu baionetele”. Şi vremea parcă se răzvrătise: „(18 noiembrie) Vreme înnourată, picioarele îngheţate, foame…, sacrificarea unei oi prinse într-un colhoz… (20 noiembrie) Oboseală înfrigurată… cerul plumburiu şi vântul aspru vesteşte venirea zăpezii… în stepă foarte lesne te poţi rătăci…”. Să fie oare semnul divin al zădărnicirii unei acţiuni aşa cum primise Ana lui Manole înainte de a fi zidită? Cert este că ostilitatea se accentuează. Foamea îi determină să fure hrană de la cei cotropiţi. Pradă de război? Se poate spune aşa. Dar pentru asta a pornit România război? Frustrările, mustrările de conştiinţă, sentimentul că se participă la un război injust încep să înflorească în mintea soldaţilor. Nu este exprimată explicit, dar se poate citi din comportament. Dacă furtul de hrană e justificat – nu-i justificat, dar încercăm să-l înţelegem datorită conjuncturii – de disperarea foamei, violurile nu au nicio justificare: „Printre oamenii plutonului era şi un oarecare soldat Mahu de prin Cristeştii Botoşanilor. Acesta avea un sistem propriu de operaţie în satele prin care treceam. Cum opream maşinile, acest Mahu dădea lovitura. Era noapte. Alegea o casă la întâmplare şi spărgea o fereastră, îşi da drumul cu capul în jos şi răvăşea. Dacă în casă se mai întâmpla să fie şi vreo femeie, vă închipuiţi…” (pag. 46).
Constat o accentuare a descrierii ororilor războiului înspre finalul jurnalului ce se încheie cu data de 15 mai 1942, de Ziua Eroilor când „câmpul de luptă a fost în satul Sorojhmin în atacul pentru cucerirea Kerciului. «Cinste celor care prin jertfa lor, neprecupeţind viaţa, au biruit!»”. Mi se pare mie că disting o notă de ironie? (Va urma)
GABRIEL TODICĂ
Comentarii