Un mărţişor pentru Ion Creangă

Nicolae Iorga, aplecându-se asupra operei lui Ion Creangă, îl caracteriza succint ca fiind „cel mai original şi mai românesc dintre prozatorii noştri” („Schiţe de literatură română”). Neîntrecutul prozator copilărise într-un ţinut fermecător străjuit de Cetatea Neamţului, cea plină de glorie strămoşească, de „mândrele dealuri” şi de un tei vestit, a cărui scorbură prietenoasă adăpostea „ceasornicul satului” Humuleşti. Alături, şuşotea o poveste (şi o face în continuare) „Ozana cea frumos curgătoare” cu a ei irezistibilă chemare la vreme de vară, când „îţi venea să te scalzi ca găinile pe uscat”. Un spaţiu paradisiac unde funcţiona adevărul celor izvodite din vremuri imemoriale: „Cele rele să se spele, / Cele bune să se-adune, / Vrajba dintre noi să piară / Şi neghina din ogoară”. Peste toate, imaginea mamei rămâne memorabilă („vestită pentru năzdrăvăniile sale şi plină de minunăţii”), mai ales că ea este cea care insistă şi răpune rezistenţa lui Ştefan a Petrei, ca Nică să înveţe carte. Îl are de partea ei pe tatăl său, David din Pipirig, înţeleptul („Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău”), argumentând dinaintea ginerelui îndărătnic necesitatea învăţăturii. Sigur, dincolo de această motivaţie, învăţăcelul humuleştean, la vremea catiheţiei folticenene, are neplăcuta surpriză de a asimila cunoştinţe de gramatică pe de rost, modalitate considerată, pe bună dreptate, „curat meşteşug de tâmpenie”.

Cea mai grea despărţire, simţită ca o adevărată dezrădăcinare, e momentul plecării la Seminarul din Iaşi a celui ce se simte deja holtei: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei”. Şi cum „ursul nu joacă de bună voie”, călătoria cu „zmeii lui moş Luca”, având virtuţi iniţiatice, îl va despărţi de copilărie. Vorba vine, căci Creangă a rămas, în multe momente ale vieţii, un copil, cu o evidentă inocenţă, exteriorizată în văzul lumii. Şi-a retrăit vârsta de aur cu o nedisimulată bucurie, textele sale fiind străluminate de geniul vorbirii populare: „Asemenea, dragi-mi erau şăzătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire!”. De aceea, trecând prin opera lui, de o bogăţie lexicală fără seamăn, lectura te trimite numaidecât la versurile celei mai frumoase ode privitoare la Limba noastră a poetului-erou Alexei Mateevici, din care cităm, spre luare aminte, doar prima strofă: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată”.

     Creangă n-a avut deloc o viaţă uşoară după absolvirea seminarului şi a cursului de institutori. Bucuria lui se manifesta în clasa cu şcolari, la masa de scris, în zilele faste petrecute cu Mihail Eminescu, ori odată cu revenirea în Humuleşti, de unde se întorcea, de fiecare dată, melancolic. Drumul dezrădăcinării se repeta… N-a avut parte de Măriuca Săvucului, dar nici de Ileana, mama fiului său. În schimb, a fermecat generaţii de cititori cu personaje dintre cele mai năstruşnice, de o iscusită hâtrenie, cum doar în spaţiul acesta atât de fertil al Ţării de Sus puteau fi întâlniţi. La plecare, moş Luca o avertizează pe nevastă: „«Olimpiadă, ia sama bine la borta ceea!» Căci nişte porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui cu păpuşoi”. E de amintit, într-un asemenea context, dialogul suculent al lui Moş Nichifor Coţcariul cu „giupenişica Malca”, aflaţi pe un alt drum, al drăgostirii… privighetorilor.

M.Eminescu sau „bădia Mihai”, cum îl numea Creangă, în semn de frăţească preţuire, îl considera pe humuleştean „o minune a expresiei populare, întemeiată în timp şi spaţiu”, consideraţie care l-a făcut pe genialul poet să-l îndemne insistent la aşternerea pe hârtie a ilustrei bogăţii narative păstrate până atunci în memoria povestaşului inimitabil. (O încercare de imitaţie îi aparţine părintelui-profesor bucovinean Petru Rezuş într-o lucrare intitulată „Pe urmele lui Ion Creangă”, o continuare a „Amintirilor din copilărie”). Ca urmare, autorul celebrelor poveşti şi povestiri a fost prins de Angelo de Gubernatis în „Dizionario Biografico degli scrittori contemporanei”, publicat în 1879 la Firenze, reluat în 1888, la Paris, sub titlul „Dictionnaire international des ecrivains du jour”. E, probabil, ecoul apariţiei scrierilor sale în revista ieşeană „Convorbiri literare”, condusă de Titu Maiorescu.

Înainte de a se stinge, Creangă reuşeşte să scrie, chiar în decembrie, şi o prefaţă la propriile poveşti ce urmau să apară în două volume, textul având aceeaşi savoare de altădată: „Iubite cetitoriu, multe prosti ăi fi cetit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”.

IOAN ŢICALO

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI