Tăbliţele

Ce ţi-e şi cu omul nostru. Nu-i ajunge faptul că la serviciu este doctor sau profesor sau colonel sau… Vrea să-şi impună respectul şi în faţa colocatarilor de pe scara blocului sau din altă parte.

Îmi amintesc de o păţanie care m-a făcut să râd cu hohote, dar să şi meditez profund.

Când am venit cu serviciul în oraşul K am găsit, cu chiu, cu vai, o gazdă mai acătării şi mai ieftină, într-un bloc cu o singură scară, predat de constructori, cumpărătorilor, adică proprietarilor, cu doi ani în urmă. Apartamentul, aflat la etajul patru, avea două camere. Într-o cameră am stat eu, în cealaltă un nepot de-al proprietarilor, student în ultimul an.

Proprietarii erau profesori, oameni simpli, cumsecade şi locuiau mai mult la mama ei, care era grav bolnavă. Doamna avea totuşi un defect sau o calitate, în ochii altora, mai modernişti: la două ore, după ce i-ai spus un secret, acesta, adică secretul, era ştiut de tot blocul.

Pentru că locuiam la ultimul etaj, în fiecare zi treceam pe la toate uşile.

Într-o zi, când pe uşa apartamentului 4, de la parter, a apărut o tăbliţă pe care scria: fam. prof. Virgil şi Duduţa Guguştiuc, am zâmbit sec.

După două luni, am ajuns să râd cu hohote. Pe toate uşile apăruseră tăbliţe! Fam. dr. Dragu şi Fifa Cimbrişor. Fam. ing. Geluţu şi Smaranda Jugalău. Fam. colonel Biţu şi Gaia Fanfana. Fam. expert Lupu şi Mioara Scaieţ s.a.

Dacă-mi amintesc bine, pe uşi erau scrise, bătute sau gravate, multe îndeletniciri de serviciu de care se izbeşte omul în viaţa lui.

Numai pe o uşă nu era scris nimic, în afară de cifra 16, adică numărul apartamentului.

Dacă până în urmă cu o lună sau două luni, locatarii se întâlneau şi se salutau cu un sincer „Bună ziua!” sau „Sărut mâna!”, acum au început să apară adevăratele formule de politeţe. „Să ne trăiţi, domnule profesor!”. „Respectele mele, domnule inginer!”. „Sărut mânuşiţele, doamna doctor!” şi multe, multe altele.

Se respectau oamenii între ei de credeai că te afli în mijlocul unei comedii cinematografice! Numai pe cei de la apartamentul 16 nu-i respecta nimeni. Nu le dădeau nici măcar „Bună ziua!”. Iar pe cel mic, un puşti oacheş de vreo 8 sau 9 ani, îl urecheau, oriunde-l prindeau. „Tu faci gălăgie pe casa scării!”. „Tu ţipi de se trezesc şi morţii!”. „Tu faci gunoi în faţa scării!”.

Îmi amintesc că într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, am văzut, de la distanţă, cum fiul colonelului sau comisarului, l-a lovit cu pumnul şi l-a trântit de pământ, în faţa scării, pe băiatul cetăţeanului fără meserie pe uşă. Acesta s-a ridicat şi a încercat să riposteze.

Două cucoane, care discutau, la mică distanţă, l-au prins de haine şi de urechi. „Cum îndrăzneşti sa-l loveşti pe băiatul colonelului, golan mic, ce eşti!”. Cred că băiatul cetăţeanului, fără meserie pe uşă, o încurca mai tare, dacă nu interveneam eu.

Dacă pe ceilalţi locatari îi vedeam mai des, cu cei de la 16 mă întâlneam mai rar. Pe el aveam impresia că-l cunosc de o veşnicie şi numele îmi era cunoscut.

Dilema mea avea să fie rezolvată după câteva luni când, pentru a mai câştiga nişte bani, m-am oferit să fac recensământul populaţiei din blocul unde stăteam şi încă alte două blocuri.

Am sunat la fiecare uşă pentru a completa toate formularele şi rubricile cerute. La apartamentul 16 am dat chiar peste proprietar, care mi-a spus unde lucrează şi cu ce se mai ocupă. „Acum ştiu de unde vă cunosc!” am exclamat. Era celebrul inventator M.T.Aveam în faţă unul dintre cei mai mari inventatori români, inginerul care a primit zeci de medalii de aur, argint şi bronz la saloanele internaţionale de invenţii. Dar, pentru că televiziunile şi ziarele de la noi ni-i bagă pe gât pe politicieni, violatori, escroci, hoţi, bătăuşi şi alţi fii ai domnului, concepuţi în ziua a „opta”, de inventatori nu se ocupă nimeni. Aceştia, pentru cele mai multe televiziuni, pentru cei mai mulţi ziarişti şi cei mai mulţi oameni, sunt trecuţi la rubrica „şi alţii”.

La – şi alţii – fusese trecută şi nevasta inventatorului, care era şi este, o apreciată profesoară universitară şi o foarte apreciată pictoriţă. A expus lucrări în treizeci si două de ţări şi în toate judeţele României. Nici ea nu ştie câte premii a luat, interne sau internaţionale.

Am stat la discuţii cu membrii familiei, care nu aveau trecute meseriile pe uşă, mai bine de o oră. Am servit coniac franţuzesc şi pateuri cu varză, făcute de gazdă. Excelente!

Seara, când am ajuns în apartament, i-am găsit pe proprietari, el şi ea, discutând despre personalităţile adăpostite de scara noastră. Ştiind că proprietara are darul răspândirii noutăţilor, la ţară se cheamă telefonul ţaţei, i-am spus ce hram poartă cei de la apartamentul 16. S-a crucit! Nu-i venea să creadă! I-am arătat formularele doveditoare.

De atunci cred în SF. De atunci cred în miracole. După trei săptămâni au dispărut toate tăbliţele de pe uşi! Oamenii au început să se respecte ca oameni, nu ca funcţii sau profesii.

„Sărut-mâna, doamnă!” şi „Bună ziua, domnule!”, au devenit formulele de politeţe cele mai naturale şi mai uzitate.

– Totuşi, domnu’ Costică, mai bine era cu tăbliţe pe uşi! mi-a zis, într-o seară, după câteva luni, doamna gazdă.

– De ce, doamnă? Vi se pare că sunteţi mai puţin respectată ?

– Da ! A scăzut numărul orelor de meditaţii!…

CONSTANTIN HORBOVANU

Caricaturi de Viorel Corodescu-COV