Cu lacrima Sfintei Născătoare, o mamă îşi aşteaptă fiul: răscoliri prin secolul de iubire al Mărioarei Vatamanu (3)

– Nu i-a fost ruşine să mă scoată în lumea scriitorilor şi a celor de la Academie. M-a purtat pe la Yalta când am fost bolnavă de astm. „Asta-i mama mea, eu din rădăcina asta vin”, le spunea Ion al meu prietenilor, povesteşte printre lacrimi mama Mărioara despre dispărutul fiu. Una din istorii îmi aminteşte şi de tatăl meu, care venea pe neaşteptate, în timpul studenţiei mele, cu geanta plină la Chişinău, crezând că mor de foame. „Era un ger de crăpau pietrele, când m-am pornit să-i aduc lui Ion din bunătăţile de acasă. Am pus pe mine tot ce-am găsit mai călduros prin casă. M-am încălţat cu «burci», cine-i de seama mea, ştie ce-i asta. Doamne, când am intrat în casa lor (era însurat şi avea apartament la etaj), toţi au înlemnit. După ce m-a certat uşor pentru isprava de a veni în ospeţie pe o vreme atât de rea, Ion îmi spune că de seară mergem la teatru. Cum să mă duc la teatru aşa de «frumos» îmbrăcată! – am sărit eu. «Nu-ţi bate capu, mamă, mergem aşa cum eşti.» A căutat nora să-mi dea din hainele ei, numai pe picioare nu mi s-a potrivit nimic. M-am pornit în «burcii» mei de acasă. Acolo, altă minune! Înainte de spectacol, Ion mă duce de mână într-o cameră, unde şedeau la taifas prietenii săi artişti, scriitori, savanţi. Vroia să le spună bucuria că i-a sosit mama în ospeţie…”. Mărioara simte fiorul de atunci, cum îi venea să intre în pământ de ruşine, auzind şi acum ecoul cuvintelor: „Nu te ruşina, mamă, ăştia toţi îs de la ţară, ca şi noi, au şi ei mame ca tine”.

Ştergându-şi lacrimile, Mărioara s-a uitat întrebător la noi: „Mai ai unde scrie, fată dragă, mai lucrează, măi băiete, aparatul ista aşa mic, dar face treabă bună! Că eu vreau să vă spun o poezie de-a mea”. Lungă de tot, presărată cu perle folclorice, poezia cuprinde întreaga ei viaţă. Tânga după fiul pierdut vibrează începând cu „Foaie verde, busuioc, n-am avut pe lume noroc” până la „Bradul are frunza verde şi pe mine nu mă vede…/ Câmpul are floricele şi de mine nu e jele…/ Drumul are măşini multe şi la mine nu se uită…/ Tatăl are cer cu stele şi de mine nu e jele…/Aşa-i omul cât trăieşte, cineva îl mai iubeşte/ Ca pe-o floare ce-nfloreşte…/ Ultimul drum când îl petrece, cineva îl mai boceşte…/ Dacă-n pământ l-o astupat, toţi pe lume l-o uitat/ Şi-i creşte iarba verde şi nimeni nu-l mai vede”.

Dar mai impresionant a fost să auzim cum mama recită o poezie a fiului, pe-semne cea mai dragă dintre toate:

„Pasăre cântare veche, /Vin să-ţi fiu pereche. /Părăsesc ninsoare grea /Şi mă mut pe creanga ta. /De mă seacă, de mă udă, /Tot o floare-o să m-audă; /Tot un măr rotund m-oi coace, /Cu sămânţa m-oi întoarce; /Tot un vânt m-a scutura, /Să mă guste cineva /Pasăre, fă-mi loc să vin, /Să fac cuibul tău senin, /Să-mpletesc din ramuri moi /Cântecul ne-spus de noi; //Să m-asculte, să mă ceară, /Setea mare-n toi de vară /Pasăre, să ştii, eu sânt/ Numai ape şi pă-mânt. /Strigăt strig de apă rece /Strigătul ce-o să mă-nece. /Strigăt strig de grea ţărână /Şapte ori pe săptă-mână. /Iarba-n şes cu frunze ude, /Pasăre, cine te-aude? /Pasăre cântare veche, /Vin să-ţi fiu pereche”.

Din cele patru camere, una e numai al lui Ion, cu toate cărţile sale. Măcar aşa să dăinuiască neuitarea, crede îndurerata mamă. Au fost momente când fiul îi mărturisea că s-a săturat până-n gât de politică şi nu va sta nicio zi la Chişinău după pensionare. „O să vin şi o să stau lângă tine”, îi alina Ion neliniştea, atunci când inima ei de mamă pre-simţea durerea fiului. „Trecuse prin multe boli, nu-i trebuia lui parlament, nu-i trebuia să fie deputat. L-am rugat de multe ori, dar se supăra pe mine”, îşi plânge Mărioara părerile de rău şi singurătatea. „Mâine mor, dar azi fac ce-mi cer oamenii care m-au ales. Nu trăiesc numai ca să mănânc”, i se împotrivea fiul. Marea părere de rău a mamei este că toate aceste sacrificii sunt date uitării: „Câţi oameni ca el au fost, s-au dus la Domnul, şi nu se mai aude de ei”. De aceea şi vrea cât mai trăieşte să amenajeze camera de muzeu, cu un bust al fiului, să rămână urma lui pe pământ.

„Nu plânge, mamă Maria, Ion a fost, este şi-o să fie”

Rămânea nemărturisită această mângâietoare amintire, dacă n-o întrebam când a ieşit ultima dată din ogradă. Să fi fost cu vreo 15 ani în urmă, de Duminica Mare, amiaza când s-a oprit la Costiceni un autocar plin cu lume bună din România. În ajun, Mărioara a copt patru colaci să-i ducă la biserică pentru pomenirea lui Ion. S-a gândit să lase unul acasă, dar înainte de a închide uşa parcă un înger a oprit-o. S-a întors şi a mai pus un colac pe masă. Nici n-a stat până la sfârşitul slujbei. A venit primarul s-o cheme acasă, anunţând-o că a intrat în sat un „Ikarus” cu vreo 50 de oameni din România, care vor s-o vadă. În câteva minute i-au umplut ograda. Cât s-au învârtit ei şi au fotografiat pe la şcoală, gospodina a pregătit masa cu ce avea prin cămară – nişte mere, nişte nuci, o sticlă cu vin, cei doi colaci pe un ştergar brodat. I-a poftit în casă. Dintre toţi o ţine minte pe Ana Blandiana, care a rugat-o să nu plângă că „Ion a fost, este şi o să fie”. Era printre oaspeţi şi un preot. Văzând colacii pe prosop, s-a dus la maşină, a îmbrăcat odăjdiile preoţeşti, apoi a ţinut o slujbă în memoria lui Ion. A tăiat colacii în felii mici, împărţindu-le la toţi ca pe anafură. Au vorbit, au spus poezii, au îmbrăţişat-o şi au plecat mai departe. A mai fost odată, după moartea lui Ion, un artist de la Herţa. A început să-i cânte „Sărut mâna mamei”, dar, văzând-o că nu se opreşte din plâns, a luat altă cântare.

Norocul mătuşii Mărioara e că trăieşte lângă şcoală. În alt loc, demult murea de urât. Se uită la copiii ce aleargă prin curtea şcolii şi parcă-i trece mai uşor ziua. Umblă încetinel, atentă la fiecare pas, Doamne fereşte, să nu cadă, căci cine o ridică?

Ştiu că poartă în suflet amarul neputinţei de a ajunge la mormântul fiului, care odihneşte departe de neamul de acasă – în cimitirul central de pe strada Armeană din capitala Moldovei. Aflându-mă acum câteva zile la Chişinău şi trecând prin veşnicia încremenită a acelui tărâm, am fotografiat mormântul cu bustul poetului Vatamanu. Mă gândesc că poate se va găsi cineva s-o treacă drumul pe mătuşa Mărioara până la şcoală, unde sunt calculatoare, să vadă şi ea această imagine mărturisitoare că măcar toamna nu l-a uitat pe fiul ei, acoperindu-l cu căldura frunzelor. „Tu o frunză,/ Eu o frunză./ Două frunze/ Împreună,/ Când s-adună/ Ştii ce fac?…” „Un copac”, mi-a răspuns poetul din înaltul cerului. Nu departe, înveşmântaţi în tristeţe, la bătaia vântului se legănau copacii.

MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: